de ce aş vrea să văd mai mulţi manifestanţi enervaţi Nu se ştie foarte sigur ce părere au românii despre acest război. Au apărut două sondaje care se contrazic pentru că întrebările sînt puse sensibil diferit. Şi totuşi, se conturează o opinie contra. De la taxmietriştii cu care am circulat în aceste zile, toţi anti-americani cu diverse nuanţe, la Realitatea TV care realizează o stranie acoperire a evenimentelor, referindu-se mai mult la ce face CNN decît la ce se întîmplă pe front, se consolidează un fel de scepticism atotştiutor care jubilează cînd vin veşti despre împotmolire. Opinia contra războiului pare a fi difuză, dar majoritară. De ce, totuşi, la mitingurile repetate în favoarea păcii vin doar cîteva zeci de persoane? Explicaţia apatiei poate fi structurală şi ţine într-o mică măsură de contextul acestei crize internaţionale. S-au dat mai multe explicaţii lipsei unor manifestaţii masive, toate privind amintiri dureroase din trecutul recent: a) românii îşi amintesc cu oroare de manifestaţiile pentru pace orchestrate de regimul comunist. Obligaţia de a fi pacifist atunci se repercutează în refuzul de a manifesta pentru pace acum. Lupta pentru pace a fost dusă de întregul bloc comunist, dar românii sînt cu atît mai îndreptăţiţi să fie sceptici acum cu cît Nicolae Ceauşescu găsise în pacifismul de stat ultima cale de a juca un rol la nivel internaţional. România propunea atunci lumii planuri măreţe de dezarmare şi îşi reducea unilateral bugetul militar; b) românii şi europenii din Est au trăit experienţa unor regimuri dictatorial-totalitare şi preţuiesc libertatea mai mult decît cei care au profitat îndelung de ea. Astfel, "noua Europă" este mai dispusă să creadă că America doreşte eliberarea poporului irakian de dictatură. Aceste explicaţii par a fi mai degrabă constructe intelectuale care privesc un popor mai mult idealizat. Dacă amintirile ar fi atît d