Am mai citat, cu alt prilej, din memoriile lui Simone de Beauvoir, mai ales din cel de al treilea volum, La Force des Choses. Dacă revin acum e pentru că multe pagini de acolo arată cît de vechi şi cît de tenace sînt o serie de clişee antiamericane, la a căror longevitate au contribuit din plin reprezentanţi de seamă ai intelighenţiei franceze. Cazul lui Simone de Beauvoir e cu atît mai interesant cu cît perioada pe care o evocă e legată de povestea ei de iubire cu scriitorul american Nelson Algren. Face mai multe călătorii în Statele Unite, la sfîrşitul anilor '40, şi poate pretinde că vorbeşte în deplină cunoştinţă de cauză. Scrise între 1960 şi 1963, memoriile păstrează perspectiva de odinioară, autoarea lăsînd chiar să se înţeleagă că tot ce s-a întîmplat ulterior n-a făcut decît să-i confirme intuiţiile. Primul contact a însemnat şi sfărîmarea ultimelor iluzii: "Aproape toţi intelectualii (americani, n.n.), inclusiv cei care se pretindeau a fi de stînga, erau obsedaţi de un americanism demn de şovinismul tatălui meu. Aprobau discursurile lui Truman. Anticomunismul lor atinge nevroza; se apleacă asupra Europei, asupra Franţei, cu o arogantă condescendenţă. Imposibil să le clatini, fie şi pentru o clipă, certitudinile; discuţia mi-a părut la fel de zadarnică de parcă aş fi vorbit cu nişte paranoici". Analizele situaţiei internaţionale pe care le făceau Simone de Beauvoir, Sartre şi ceilalţi din grupul revistei Les Temps modernes mergeau într-un singur sens: dorind să "satelizeze" Europa, Statele Unite propun planul Marshall; dreapta franceză întreţine cu bună ştiinţă un climat de tensiune, lansînd două teme de propagandă: "1) regimul sovietic este atroce, el aduce în chip fatal mizerie, foamete, dictatură, crimă; 2) fără ajutorul Americii, noi (europenii, n.n.) nu ne-am putea apăra". Inutil să precizez că Simone de Beauvoir denunţă vehement aceste minciuni