Nu stiu in ce masura publicul sau chiar ansamblul echipei, prins in munca de fiecare zi, isi dau seama de asta, insa Teatrul maghiar din Cluj trece printr-o perioada fasta, aflata cumva dincolo de spectaculozitati accidentale si explozii afectate, intr-un fel de pirg al profesionalismului si al gustului. Stagiunea aceasta curge cu liniste, in impliniri curajoase si foarte diferite intre ele, de la Shakespeare la Goldoni, de la dramaturgi contemporani la Caragiale ori la montarea unui spectacol pornind de la o opera intr-un act de Benjamin Britten. Stilistici diverse, problematici dintre cele mai profunde, regizori de prestigiu din tara, dar si din afara ei, pe linga cei care sint aici angajati (directorul trupei, Tompa Gábor, si tinarul regizor Rusznyák Gábor). E insa ceva care merita subliniat de fiecare data: unitatea expresiva, de o dedicatie fara cusur, a trupei de actori, de toate virstele; actori care stiu sa infrunte orice provocare regizorala si orice schimbare de registru stilistic cu acceasi deschidere imaginativa, dublata de o precizie de bijutier. E si cazul acestei premiere de sfirsit de martie.

In pofida faptului ca intreaga compozitie plastica urmeaza, in Tragica istorie a doctorului Faust, sistemul clasic al „cutiei“ fara un perete, spectacolul lui Mihai Maniutiu (care face, probabil, cel mai intens tur de forta din cariera cu, iata, a patra montare intr-o singura stagiune, si pina in iunie mai e ceva timp…) e asezat tot pe scena. Autorii decorului sint regizorul si, din nou, Cristian Rusu, care semneaza si aici costumele, ca si la Exact in acelasi timp sau la Experimentul Iov. Dorinta lor pare sa fi fost aceea de a reduce distanta receptarii, probabil prea ampla si creatoare de nedorita detasare in cazul in care s-ar fi folosit fotoliile vastei sali. Intre noi, spectatorii asezati pe citeva rinduri de gradene, si cabinetul trapezoidal al