Nu mai stiu cind am vazut-o pentru prima oara pe Madi, insa nu poate sa fi fost in alta parte decit la Cenaclul de Luni, deci pe la inceputul lui 1979, cind l-am descoperit si m-am alaturat „trupei“ de acolo.

Mi-o amintesc ca prin vis: bruneta, cu parul lung, cu carare pe mijloc, cum apare in fotografiile facute doi ani mai tirziu de Tudor Jebeleanu pentru coperta Cinciului, cu fata ei rotunda, lata, frumoasa sau mai degraba expresiva, cu trasaturi apasate, buze senzuale si ochi mari, negri. Dintre fetele cenaclului, gindindu-ma la ea, la Magda, la Elena, la Domnita, imi vine sa spun acum ca Madi avea cel mai mult „mister“, chiar daca nu prea stiu sa explic ce inseamna asta. Avea un fel al ei de a fi „feminina“, un amestec de seriozitate si gluma, sagalnicie, alint.

Mina grava se destindea mereu intr-un zimbet copilaros, in parte autentic, fiindca isi pastrase si chiar isi apara o buna doza de ingenuitate, in rest jucat, folosit ca un soi de masca, o forma de aparare, care-i permitea sa disimuleze ceea ce nu vroia sa spuna oricui: ca intelege ceva, ca simte ceva, ca are acces la niste adevaruri profunde ale existentei. „Misterul“ ei mai venea si din senzatia de fragilitate pe care ti-o dadea, desi – altfel – parea puternica si chiar era, la propriu: destul de inalta si bine facuta, n-avea nimic „clorotic“ in fiinta ei, ai fi zis ca dimpotriva, sugera o natura ferma si independenta. Era si nepasatoare la „trucurile“ feminine: probabil ca se farda citeodata, dar imperceptibil, incit dadea impresia ca n-o intereseaza atari stratageme de seductie. In schimb, avea o cochetarie de alt fel: alintul acela de fetita careia-i placea sa fie rasfatata sau care – uneori – tinjea dupa rasfat. Aerul – de fapt – de singuratate in fata marilor intrebari ale vietii, pe care le infrunta cumva-sfidatoare dar si lipsita de aparare, puternica si totusi iremediabil frag