1989. O luna mai in care isi arata dintii soarele de dimineata. Lucram de vreo ora la traducerile tehnice la serviciu, cind o colega m-a chemat la telefon. Am auzit vocea matinala, dar tulburata a lui Madi. „Trebuie sa ne vedem cit mai repede.“ Vocea era tare serioasa. Timpul nu mai putea sa astepte. Mi-am facut „bilet de voie“ de la sefa. Madi nu voia sa ne vedem la ea acasa, ca si cum i-ar fi fost frica de ceva. Eram eu insumi agitat cind am ajuns la terasa cu pricina, un bufet dintr-un cartier muncitoresc, nu departe de locuinta ei.
Cum i se intimpla rareori, Madi nu-si gasea cuvintele. Era data peste cap. Asteptam sa-mi spuna de ce ma chemase aici cu atita graba. Cam banuiam despre ce poate fi vorba: auzisem la Europa Libera ca Madi a trimis o scrisoare de sustinere a disidentilor ieseni Dan Petrescu si Luca Pitu, critici ai regimul Ceausescu.
Mama imi spusese ca n-ar fi bine sa ma mai vad cu Mariana Marin, caci este, cu siguranta, urmarita. Inca un motiv sa ma simt sub presiune, dar imi dadeam seama ca voiam s-o vad, mai ales acum. Stateam amindoi in picioare, cu toate ca erau locuri libere la mese. Nu aveam stare nici unul, nici celalalt. Madi isi aprinsese o tigara din care tragea, fara sa scoata o vorba, dar tacerea ei parea sa spuna mai mult decit daca ar fi trancanit fara oprire. Tragea regulat din tigara cu aerul acela absent al omului care este si nu este intr-un loc anume. Aveam impresia ca prezenta mea o linistise intr-o oarecare masura. Pe neasteptate, a inceput sa vorbeasca: „Stii, Peter, de azi nu mai am serviciu. Gata, m-au dat afara, gata...“. Nu simteam reverberatia timbrului linistit al vocii, plin de seninatate, ca atunci cind glumea sau se autoironiza, uneori fiind chiar cinica. Oricum ar fi fost, chiar cind era neputincioasa in fata lumii, totdeauna iradia o caldura aparte, care venea dinauntru. Ironia – abia o platosa, ca s
