Cartea lui Aleksandr Iakovlev, A Century of Violence in Soviet Russia, aparuta in 2002 la Yale University Press, este un document cutremurator menit sa repuna in discutie efectele catastrofale ale utopiei leniniste. Fost membru de varf al aparatului ideologic al PCUS (ceea ce se intelege prin notiunea de “intelectual de partid”), precum si unul din arhitectii schimbarilor revolutionare asociate cu strategiile intrate in istorie sub numele de perestroika si glasnost, Iakovlev a trait un divort dureros in raport cu idealurile pe care le-a imbratisat si servit candva cu neingradit entuziasm.

Asemeni altor cazuri de militanti dezabuzati care au crezut cu pasiune in comunism, cartea sa este deopotriva o marturisire a propriei dezamagiri si un act de acuzare la adresa naturii criminale a bolsevismului (un sistem care, asa cum scria Martin Amis in recenta sa carte Koba the Dread: Laughter and the Twenty Millions, “prezinta un bilant de josnicie si zadarnicie care epuizeaza toate dictionarele”.)

Nascut in 1923 intr-o familie de tarani rusi, Iakovlev a luptat si a fost ranit in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Dupa razboi, in perioada campaniilor “anti-cosmopolite” si a relansarii marilor epurari, Iakovlev a fost un aparatcik obedient. Pentru el, ca si pentru alti viitori membri ai anturajului lui Gorbaciov, atacul lui Hrusciov impotriva mitului lui Stalin la Congresul al XX-lea al PCUS in februarie 1956 a constituit un moment de veritabila (si traumatica) criza de constiinta.

Momentul decisiv al acestei treziri din dogmatismul bolsevic l-a constituit zdrobirea Primaverii de la Praga in august 1968. In anii care au urmat, Iakovlev a devenit tot mai constient de contradictiile insolubile din interiorul despotismului birocratic auto-intitulat “socialism real”. In anii ‘70, ca sef al sectiei de propaganda a PCUS, el a fost martorul metamorf