Nu sintem niciodata pregatiti. De fiecare data primim aceeasi veste naucitoare. Nici Madi nu mai e printre noi. Cercul se stringe. Oamenii se string in jurul sicriului. Flori si lacrimi. Fete impietrite si priviri in gol. Senzatia ca spatiul din jurul nostru s-a rarefiat brusc. Nu sintem niciodata pregatiti sa acceptam. Cu atit mai putin sa scriem ca nu putem accepta. Abia implinise 47 de ani. Isi revenise dintr-o boala lunga si grea. Boala poetilor maudits. Dar a fost Madi o astfel de poeta? Si cit de pregatita putea fi ea, daca noi, cei care am ramas sa-i supravietuim, (inca) nu sintem? E adevarat, poeziile ei vorbesc (si) despre moarte, si despre intuneric, si despre „solutia finala“. Sint tulburatoare prin autenticitatea lor. Iti umplu carnea de neliniste. Te amutesc.

Oricit de zgomotoasa putea parea pentru unii, pentru mine Madi a fost o prezenta muta. Scria pentru ca viata o facuse de prea multe ori sa amuteasca. De mirare si de oroare. Ma bucuram s-o vad. Mai mult nevoia de contact si solidaritate decit de comunicare. Madi era o nonconformista naiva si o perpetua amatoare de gesturi à rebours. Ii placeau marginalii si declasatii. Ii placeau micile bucurii ale vietii. Ii placea sa fie perceputa ca o fiinta ce refuza orice forma de supunere. Avea cercurile ei de prieteni si cunoscuti unde isi pierdea aiurea timpul la cite un pahar de vorba. Se simtea bine asa. Nu putea trai altfel. Avea nevoie de acest ciudat sentiment de protectie. Si asta pentru ca in biata ei persoana civila se ascundea sensibilitatea unei mari poete. Intre scriitoarele noastre, Madi a perceput ca nimeni alta amenintarea, teroarea, intunericul, frigul regimului comunist. N-a fost o revoltata pe fata. Pur si simplu si-a lasat sa vorbeasca natura. Nu i-a fost frica si nu i-a pasat de consecinte inainte de 1990, cind isi scria textele ei subversive, revoltate, sfidind prin refuzul l