Elena LOGHINOVSKI
Eminescu universal. Spatiul culturii ruse
Editura Vinea, 2000, 272 p.,m f.p.
Traducerea este un pariu pentru oricine se incumeta la acest act, poate esua destul de usor, aproape la fel de usor cum poate fi ratata o scriere originala, chiar daca uneori pare sa aiba toate sansele. Nu sint suficiente orele prelungite de munca, nu e de-ajuns doar ceea ce se cheama de obicei „simtul limbii“. Aceasta este „invatatura“ principala din cartea Elenei Loghinovski, care rezulta in urma unor analize detaliate, de specialist cu acribie. Cu atit mai mult cu cit „subiectul“ il constituie de data aceasta un poet, si nu oricare: Eminescu transpus in limba rusa, in diferitele versiuni pe care le-a cunoscut de-a lungul timpului, dupa disponibilitatile, rabdarea si, mai ales, dupa intuitia fiecarui traducator in parte.
Spre exemplu, pentru poemul Melancolie, R. Moran ofera o varianta fluida, care nu deranjeaza urechea, o reusita deplina la prima vedere. Cum observa cercetatoarea, „nivelul obiectual“ este reflectat cu exactitate, fara copierea intocmai a originalului, sint reusite transpozitiile la nivelul morfologico-sintactic, se regaseste, din punct de vedere imagistic, si „peisajul sufletesc“. „Si cu toate acestea, traducerii ii lipseste ceva. Este, probabil, tocmai acest «joc de irizari in interiorul poeziei» care, dupa parerea lui Tudor Arghezi, «face dictionarele neputincioase»“ – considera, indreptatit, Elena Loghinovski.
Poate ca e adevarat ca fiecare cuvint isi stabileste o retea proprie cu alte cuvinte, si, o data inlocuit, e foarte greu sa-i refaci o tesatura paralela in noua limba, sa reconstruiesti urmele, izotopiile unei totalitati in permanenta miscare: cu fiecare cuvint inlocuit cimpul se schimba si tu trebuie sa pastrezi liniile, vibratiile, cadentele si mai ales sensurile din textul pe care il traduci.
