Dincolo de orice, Solaris ediţia 2002 este o poveste de dragoste, iar spaţiul extra-terestru devine aici exclusiv un fundal-pretext pentru derularea sa. Astfel încît nu discutăm nici despre o ecranizare, nici despre un remake după cum însuşi regizorul Steven Soderbergh o afirmă: "am dorit să mă concentrez pe aspecte pe care le-am considerat a fi diferite atît faţă de roman, cît şi faţă de filmul lui Tarkovski". Motiv pentru care accentul cade de astă dată pe relaţia dintre cele două personaje principale, noutatea fiind detalierea trecutului acestora, respectiv ceea ce s-a petrecut între ei cu ani în urmă pe Pămînt. Aşadar reuşita filmului se va "măsura" (vrem-nu vrem sîntem tributari veacului nostru materialist în care orice demonstraţie se întemeiază strict pe ...măsurători, pe aspecte cantitative) în limitele convenţiei alese/propuse de către autori. În ce măsură, însă, lectura în cheie sentimentală a unui asemenea material epic este benefică produsului final? În ce măsură noul Solaris este un film puternic, de sine-stătător aşa cum a dorit-o unul dintre producătorii săi, James Cameron ("ştiam că Steven Soderbergh poate transforma acest material într-un film despre care oamenii să vorbească încă mult timp după ce l-au văzut")?

Într-un viitor nedefinit, sterp din punct de vedere al peisajului (lipsa oricărui element natural cu excepţia ploii pare a corela cu starea sufletească a eroului - secătuit şi singur fie printre oameni depersonalizaţi ale căror chipuri nu se disting, fie într-un apartament tip cutie metalică), doctorul în psihologie Kelvin (George Clooney) este solicitat să întreprindă o călătorie pe staţia spaţială Prometheus unde se petrec fapte inexplicabile. Călătoria devine dintr-una ştiinţifică una extrem de personală: staţia de cercetare se transformă în spaţiul unde Kelvin îşi reîntîlneşte soţia decedată, prilej de

a-şi retrăi o iubir