Absent de patru decenii de pe scena Operei bucureştene, Falstaff îşi face reintrarea într-un spectacol care este o certă reuşită. Nici o altă partitură verdiană nu pune în faţa interpreţilor probleme atât de dificile scenic şi muzical, care să nu poată fi rezolvate decât prin travaliu de echipă. În această capodoperă de orologerie, în care muzica traduce direct cele mai fugare nuanţe ale textului dramatic cu o rapiditate ameţitoare, acţiunea se desfăşoară în cadre scurte, tempourile lente sunt aproape complet izgonite în favoarea celor rapide, ariile largi cu desfăşurări melodice lipsesc, iar linia este fragmentată în replici - "un parlando vertiginos" care păstrează însă elanul şi plastica melodicităţii. Spaţiul muzical este animat de o infinită varietate de ritmuri, armonii, culori timbrale, motive melodice (unele ţâşnite de-a dreptul din inflexiunile vorbirii); puţinele intermezzi lirice înclină balanţa de la râs la emoţia sauvă (splendidele arioso-uri ale tinerei perechi de îndrăgostiţi, "nocturna" din final).
Aşa cum remarca în cuvântul introductiv regizorul Cristian Mihăilescu, artiştii "trebuie să cânte ca în marile partituri verdiene, dar, în acelaşi timp, să joace ca adevăraţi actori shakespearieni". Acesta este pariul pe care realizatorii spectacolului
l-au câştigat.
În rolul incorigibilului Cavaler, Sever Barnea (în distribuţia de la premieră) face o compoziţie bine gândită ca prezenţă scenică, expresie corporală, muzicalitate, ştiinţa rostirii parlato-ului verdian, construcţia rolului; diapazonul emoţional al personajului este gradat cu grijă; Falstaff-ul său are alură, putere de convingere, doar că la "Falstaff imensul, enormul Falstaff" te aştepţi şi la o voce pe măsură: suculentă, telurică; admiri lucrul foarte bine făcut, cu profesionalism şi talent, dar nu eşti copleşit de "enormitatea" lui sonoră.
Dacă linia
