Mi-e greu să văd cum ai putea citi cea mai recentă carte a lui Harold Bloom (Genius. A Mosaic of One Hundred Exemplary Creative Minds, New York: Warner Books, 2002, xviii + 814 pp, $ 35.95) fără a ajunge să ai sentimente şi gânduri amestecate, foarte amestecate asupra ei. De fapt, chiar această recenzie este o încercare de a da un (oarece) sens impresiilor contradictorii cu care am rămas după lectura cărţii. E ca şi cum atitudinea profund idiosincratică a lui Bloom faţă de autorii pe care-i comentează - şi, mai cu seamă, făţă de cei pe care nu-i comentează - este atât de contagioasă încât sfârşeşte prin a contamina cumva şi atitudinea cititorului făţă de propria lui carte.
Există în cartea lui Bloom idiosincrazii pe care el şi le recunoaşte deschis, şi idiosincrazii peste care trece cu grijă şi despre care nu suflă o vorbă (cele din urmă fiind mult mai stupefiante). El recunoaşte, de exemplu, că însăşi selecţia celor o sută de autori este "în întregime" idiosincratică: "La un moment dat plănuiam să scriu despre mult mai mulţi, dar o sută a ajuns să-mi fie suficient. În afară de cei ce nu pot fi omişi - Shakespeare, Dante, Cervantes, Homer, Virgiliu, Platon, şi egalii lor - selecţia mea este în întregime arbitrară şi idiosincratică. Aceşti autori cu siguranţă nu sunt «primii o sută» (the top one hundred) după judecata nimănui, inclusiv a mea. Dar am vrut să scriu despre aceştia." Odata această confesiune făcută (într-un mod atât de strategic), nu ai decât să-l însoţeşti pe Bloom în foarte personala lui întreprindere. Cât priveşte idiosincraziile pe care nu şi le recunoaşte, voi discuta despre unele dintre ele mai târziu.
Unul dintre meritele majore ale cărţii constă fără îndoială în arta lecturii pe care el o propune. În general, Bloom este neîntrecut în a-ţi arăta cum trebuie să te apropii de o capodoperă literară pentru a te bucura de ea pe de
