De parcă realizatorii spectacolului ar fi căutat cu tot dinadinsul acest lucru, episodul al doilea din serialul "Dans la Odeon" ilustrează, prin piesele sale, cele trei ipostaze fundamentale în care baletul se înfăţişează în raport cu ceea ce intenţionează să comunice spectatorului, dincolo de simpla încântare vizuală produsă de trupul omenesc în mişcarea organizată artistic: frumuseţea abstractă a caligrafiei ritmice (Palladio de Mihai Babuşka), fantezia subtilă a expresiei corporale inspirate de poezie (Revelaţie de Ioan Tugearu) sau parabola traductibilă în - sau, mai bine zis, reductibilă la - cuvinte (Fecioara şi Moartea, tot de Ioan Tugearu).

Datorită siguranţei în mânuirea penelului coregrafic de care dă dovadă Mihai Babuşka - dar şi graţie interpretării virtuoze a prim-soliştilor Corina Dumitrescu şi Ovidiu Matei Iancu, secondaţi cu brio de alte opt balerine de la Opera Naţională din Bucureşti: Loredana Salaoru, Oana Popescu, Gabriela Popovici, Silvia Rotaru, Georgiana Stroe, Adela Crăciun, Cristina Tătulescu şi Monica Bălărie -, tehnica baletului alb îşi demonstrează în Palladio eterna putere de seducţie, chiar dacă imaculatele tutu-uri de odinioară au fost înlocuite cu sportivele şorturi negre, iar poantele susţin paşi şi gesturi ce se depărtează cu destulă îndrăzneală de limbajul dansului academic. Nu ştiu dacă neoclasicismul acesta i-a fost impus lui Mihai Babuşka de muzica lui Karl Jenkins (cadenţând perpetuu, în spirit vivaldian) ori dacă, dimpotrivă, având în minte structura viitorului desen al baletului său, coregraful a căutat şi a găsit în partitura compozitorului ales corespondentul sonor ideal; certă este însă reuşita demersului, validată întotdeauna de reacţia entuziastă a publicului.

Prin muzica scrisă de Corneliu Cezar, prin glasurile corului "Madrigal" care o interpretează, dar mai ales prin vibraţia emoţională pe care