Teatrul lui Horia Lovinescu este declamativ, solemn, încărcat de simboluri şi adeseori propagandistic. Dar ceva din el încă rezistă. Chiar dacă alegoria nu devine aproape niciodată parabolă, chiar dacă replicile aduc aminte uneori de o retorică romantică desuetă, iar alteori de ideologia comunistă, ansamblul, greoi şi scârţâitor, stă totuşi în picioare, datorită unui suflu unificator. Sofisticata mistificare respiră un patetism abstract şi are o însufleţire stranie. Valoarea teatrului lui Horia Lovinescu constă în chiar teatralitatea sa.

Horia Lovinescu (fiul unui avocat, frate al lui E. Lovinescu) s-a născut la 28 august 1917 la Fălticeni şi a murit la 16 septembrie 1983 la Bucureşti. În cei şaizeci şi şase de ani de viaţă a reuşit să se realizeze: a studiat Literele şi Filosofia la Universitatea din Bucureşti, şi-a luat doctoratul cu o lucrare despre Rim- baud la Universitatea din Iaşi, a scris numeroase piese de teatru, începând cu Lumina de la Ulmi (publicată în 1953, în revista Viaţa Românească), a fost director al Teatrului "Nottara", din 1960 şi până la sfârşitul vieţii. Cultivat, distant, s-a plecat în faţa regimului comunist cu eleganţa unui majordom englez, făcând demn concesii ruşinoase, iar bătrâneţea şi-a înecat-o în alcool.

Cea mai cunoscută piesă de teatru a sa (considerată o profesiune de credinţă), Moartea unui artist, 1963, îl aduce în centrul atenţiei pe un sculptor genial, Manole Crudu, care simbolizează principiul creaţiei. La o vârstă înaintată, când elanul său prometeic este contrazis de un sentiment al zădărniciei, din cauza presimţirii morţii, el trebuie nu numai să depăşească această criză, ci şi să se opună (demonstrativ, pedagogic, în conformitate cu aşteptările ideologilor epocii) atitudinii sceptice, negativiste a unuia dintre fiii săi, Vlad. Celelalte personaje au şi ele funcţii simbolice. Toma, fratele lui Vlad,