Din diagnosticul atât de exact şi de surprinzător asupra operei literare pe care Ion Negoiţescu îl stabilea de obicei, se putea desprinde şi o particularitate a formulei sale de analiză. Ea se rezuma în exclamaţia: "Et in Arcadia ego" (Am fost şi eu în Arcadia). Nu era doar revendicarea unei prezenţe, a unui pionierat într-o regiune nu prea explorată. În cazul lui, călătoria pe tărâmul visat al fericirii se concentra într-un spaţiu aparte, un loc pentru iniţiaţi, până la marginile înţelegerii, cutreierat cu voluptăţi care decurgeau şi din suferinţă. Scriind despre autori moderni sfâşiaţi, criticul semnala că şi el a trecut pe acolo, că a cunoscut ţinuturile descrise în carte şi că poate depune mărturie despre ele, aşadar vorbeşte în cunoştinţă de cauză. Lăsând să se presupună o complicitate, el nu o etala însă ostentativ, făcând mărturisiri directe, se ferea să se autodivulge, sugera doar extrem de discret că împărtăşeşte pe unele trasee un destin. Ca în filmele lui Hitchcock când într-o secvenţă apărea chipul jovial al regizorului rătăcit pe treptele spre ascensor sau fluturând pe peronul unei gări o pălărie. Semnătura pe peliculă era un corp străin, ea rămânea în afara subiectului propriu-zis, se putea oricând şterge.

Dăinuie, fireşte, şi alte moduri de indicare a unei angajări personale, interferenţe de adâncime, greu de deslipit de întreg. Auzind un gâfâit difuz, ai bănuiala că în urma autorului singuratec, avid de necunoscut, fuge şi criticul, străbătând coridoarele insalubre ale subteranei sau încercând să decoleze cu aripile întinse spre cer. Era clar că observatorul, adică Ion Negoiţescu, îşi alegea subiectele şi în funcţie de opţiuni interioare tulburătoare şi în comentariul critic se implica fiindcă nu se detaşa de subiectul investigat, nu păstra o neutralitate.

Când a răsturnat imaginea despre Eminescu şi a dezvelit latura nocturnă,