Dacă ceva totuşi nu trece, acesta... este numai trecutul... El fiind suma definitivă a faptelor şi posibilităţilor noastre, dovedite, o glaciaţiune survenită într-o lungă perioadă de timp. Prezentul, evident, trece... Şi abia aşteptăm să treacă. Viitorul, neformat încă, poartă în cârcă, din naştere, germenul aceleiaşi deveniri. În urma tuturor, se înalţă Masivul, abia răcit, Himalaya împietrită a tuturor dogmelor, Utopia de granit pe care scrie, în sanscrită:
Am fost, dar fiindcă nu am fost cum trebuie, vom reveni mai bine organizaţi, stăpânind lumea cu cele mai bune mijloace, - şi, în mod sigur, pe veci!...
Lumea pune repede flori pe mormintele dictatorilor. Dar, rău e şi fără utopie. Însuşi bucureşteanul nostru, păţit, n-o vrea îndărăt?... Că noi, românii, se zice că am avea nevoie de zece ani, cică, numai să zugrăvim
ce-a construit el. Nici măcar nu sunt nişte născoceli.
Totul se iartă, deci. Sau se uită. Sunt şi momente, ale tiranilor, care îţi impun, după trecerea anilor, şi despre care începi să vorbeşti cu o perversă plăcere. Cum a iubit-o, de pildă, Hitler pe Eva Braun. Ca Mussolini pe Clara. Ori, păstrând proporţiile, ca Ceauşescu pe Leana.
În altă ordine, ne amintim, încântaţi, cum îl asculta, smerit, führerul pe Antonescu sau cum nu i-a plăcut turnătoria de valet a lui Horia Sima cum că mareşalul ar fi anglo-fil. Şi ce dacă?! Parcă serviciul secret german nu ştia?... Apoi, care părinte şi-ar sacrifica fiul? Stalin, contactat de nemţi, când Vasile al lui căzuse prizonier, nu refuzase, oare, orice discuţie cu ei?... Numai în antichitate se mai găsesc asemenea exemple. Pe urmă, chestia ailaltă... În timpul războiului, invitând nişte ofiţeri la masă cu nevestele, la Kremlin, Stalin voise să afle părerea unui colonel în legătură cu o luptă despre care tătucul suprem spusese că ar fi fost un model de tactică,
