Gustul literar actual - interesul pentru postmodern, impur, hibrid - trebuie să redescopere proza lui Ianache (sau Ienăchiţă) Văcărescu. De fapt, chiar dincolo de mode şi gusturi, judecata obiectivă asupra evoluţiei stilistice a limbii române nu poate să-l ocolească pe boierul muntean. În fond, tocmai ceea ce i-a adus reproşuri stilistice poate deveni argument pentru reevaluare şi interes. Istoria preafericiţilor împăraţi otomani era considerată de Iorga (în Istoria literaturii româneşti) neomogenă, rău scrisă, supărătoare prin limbajul macaronic: "forma apare săracă, de o simplicitate insuficientă şi stîngace, limba e de o împestriţătură de decadenţă". Şi autorii Istoriei limbii române literare (Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu) preluau această opinie ("expunerea e făcută într-un stil greoi"; "construcţia frazei este artificială, iar vocabularul abundă în elemente turceşti şi neogreceşti"); acordîndu-i lui Văcărescu cîteva pagini, mai mult pentru inventarul de neologisme, preferau să-şi concentreze atenţia asupra autorilor canonici, validaţi de istoriile literare. Pe lîngă toate acestea, autorul şi cartea au mai suferit şi rigorile unor judecăţi ideologice: repetate reproşuri de anti-patriotism sînt trecute în revistă în studiul introductiv la cea mai nouă ediţie critică (de Gabriel Ştrempel, Biblioteca Bucureştilor, 2001), dar şi prefaţatorul dă din cînd în cînd semne de nemulţumire (de pildă: "Ianache nu are nici o înţelegere, nici o aderenţă la problemele româneşti din Ardeal"!); chiar Odobescu (în studiul Poeţii Văcăreşti) simţea nevoia să-l scuze şi să-l justifice pe Ianache Văcărescu pentru loialitatea faţă de stăpînirea turcă, atitudine care "revoltă azi oarecum demnitatea şi amorul propriu al românilor". De altfel, chiar în faptul că pe coperta ediţiei actuale apare un titlu refăcut - Istoria othomanicească - , se poate vedea, dincolo de raţiuni de brevilocven