Moartea izbăvi opera de om": cu aceste cuvinte încheie G. Călinescu partea de biografie din capitolul pe care i-l consacră lui Ioan Slavici în Istorie. A trecut aproape nebăgată în seamă împlinirea a 155 de ani de la naşterea, în aceeaşi zodie cu Eminescu, a autorului Marei (6 ianuarie 1848-17 august 1925). S-ar putea spune că şirianul n-are, postum, mai mult noroc decît a avut în timpul vieţii. Meritele literare i-au fost recunoscute, ce e drept, foarte tîrziu, de către Iorga, în 1934, şi de către acelaşi Călinescu, în 1941, dar învinuirea de didacticism supărător o mai avea, dintre criticii generaţiei interbelice, Pompiliu Constantinescu. După al doilea război, cînd nimeni nu s-a mai îndoit de valoarea excepţională a prozei, publicistica n-a fost niciodată retipărită, iar părerea unanimă despre om a rămas aceea a lui Călinescu.

Părere pe care Călinescu o împrumuta de la Goga ori de la alţi contemporani ai lui Slavici. În Istorie ea sună cumva oportun, dacă ne gîndim la anul publicării cărţii, deloc scutită, între noi fie vorba, de unele puseuri naţionaliste. Cu atît mai ciudată reticenţa lui Călinescu faţă de omul politic, cu cît autorul Istoriei este cel care l-a introdus pe Slavici în canonul literar românesc ( şi nu Iorga, ale cărui aprecieri estetice nu mai contau în interbelic). Călinescu e destul de tranşant în privinţa omului şi a vederilor sale politice: Slavici n-ar fi fost în stare să strîngă cine ştie ce cultură, deşi studiase la Viena cu profesori eminenţi, i-ar fi urît în sinea lui pe junimiştii care-i acordaseră, ca şi lui Eminescu, stipendii generoase ( Maiorescu fusese şi acţionat în judecată, ca fost ministru, pentru a-l fi remunerat din bani publici) ( ură de ţăran veşnic neacomodat cu boierii şi cu oraşul), s-ar fi făcut, în fine, detestat pînă şi de ardelenii lui, care-l socoteau filomaghiar ( el însuşi îşi zicea cosmopolit) şi neiub