Trebuie să treacă o vreme pentru a asista la triumful seminţei. Tot aşa şi talentul are nevoie de timp ca să germineze, să producă. Mai este însă necesar şi un spaţiu transparent, permeabil care să livreze semnele talentului, recolta lui. Este raţiunea pentru care tolerez competiţiile artistice (altminteri seamănă a loterii în care majoritatea biletelor sunt destinate pierderii). Nu orice concurs reprezintă o sită igienică, ecologică de cernere a valorilor şi nici o rampă de lansare a acestora. (Unde mai pui că o victorie asupra celui slab este în definitiv o înfrângere.) S-a încetăţenit în ultimii ani paradigma întrecerilor oarbe, în care vanităţi acerbe (cu precădere ale profesorilor şi organizatorilor) trezesc vrăjmăşii factice şi întreţin noroiul de astăzi ori praful de mâine. De prea multe ori competiţiile muzicale au născut victime, uitându-se că înainte de toate există un spirit al olimpismului conform căruia important şi onorant este să participi, nu neapărat să învingi. Condiţia învăţământului nostru artistic, de junglă asistată tenace cu incompetenţă, a agreat modelul, deopotrivă antic, al concursurilor în care perdanţii erau aspru pedepsiţi. (Legenda spune că în urma unei dispute muzicale dintre Apollo şi Marsias, cel din urmă, pierzând, a fost aruncat în groapa cu lei.) Ce poate fi mai nedrept pentru un tânăr muzician decât să suporte oprobriul anturajului atunci când nu se regăseşte printre laureaţi ori să se înfrupte cu ignoranţa factorilor de decizie atunci când câştigă? Concurenţii sunt astfel frustraţi indiferent de performanţele lor, iar rezultatele sunt viciate de către orgoliile dascălilor, părinţilor, instituţiilor de învăţământ. Am fost, din păcate, martorul multor atare "concursuri". Văzând puştimea ce îşi devorează copilăria, trudind la dresarea unui instrument, am avut, nu de puţine ori, imaginea cămilei care duce stafide şi mănâncă scaieţi.