Aurel Baranga este un I. L. Caragiale produs de cultura comunistă. Ceea ce înseamnă un I. L. Caragiale cuminţit, decolorat şi previzibil. Este diferenţa dintre restaurantul Capşa şi o cantină muncitorească.
Procedeele de creare a comicului sunt în linii mari aceleaşi. Ambii dramaturgi aduc pe scenă viaţa de fiecare zi, cu insignifianţa ei agitată, cultivă comicul de limbaj, exploatând resursele oralităţii, imaginează qui-pro-quo-uri, stabilesc o complicitate cu publicul, pe deasupra personajelor. Şi totuşi, Aurel Baranga nu reuşeşte să reconstituie strălucirea pieselor lui I. L. Caragiale, fiind moralizator, nu cinic, explicit, nu echivoc, prozaic, nu poetic.
Comediile sale - analizate minuţios în şcoală, la orele de română, reluate în fiecare stagiune teatrală, difuzate de radio şi televiziune, tipărite şi retipărite - au fost consumate câteva decenii la rând de milioane de spectatori şi cititori din lipsă de altceva mai bun. Să ai pantaloni de tergal, să mergi la teatru cu o Dacia, să bei un Cico şi să vezi un spectacol cu o piesă de Aurel Baranga era idealul multor români.
Aurel Baranga (născut la 20 iunie 1913 la Bucureşti) a avut o tinereţe de avangardist şi a debutat cu versuri în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi. A făcut studii de medicină, dar s-a ocupat toată viaţa aproape exclusiv de literatură, trecând senin de la suprarealism la realismul socialist şi, în cele din urmă, la un caragialism second hand. Din 1949 şi până la sfârşitul vieţii (10 iunie 1979) a fost redactor-şef la Urzica. Autorităţile l-au răsplătit cu demnităţi şi privilegii (pentru că a respectat în scrisul său directivele PCR), iar publicul l-a aplaudat (pentru că ironiile lui la adresa birocraţiei, a demagogiei etc., semănau totuşi cu luarea unei atitudini). A murit la 10 iunie 1979, la Bucureşti.
Prin cele mai multe din comediile
