Notorietatea unui gen artistic într-o anume perioadă este rezultatul întrunirii mai multor factori: importanţa artiştilor care frecventează genul, impactul pe care acest fenomen îl are asupra publicului şi a mediei şi forţa economică investită în fenomenul respectiv.

"Artele focului", în general, şi arta sticlei, în mod special, întrunesc tot acest ansamblu de factori obiectivi şi subiectivi.

Este adevărat că succesul de ordin material, cel mai adesea, pe bună dreptate, este asimilat cu obiectele decorative, de serie, a căror piaţă are astăzi o curbă ascendentă. În paralel cu această realitate, uneori favorizată de ea, în ultimii ani există şi o notabilă participare românească la cele mai performante manifestări, alături de ţări cu veche tradiţie în domeniu. Evoluţia noastră atipică nu este însă contrazisă nici aici. La noi, prezenţa sticlei în planul expoziţional al muzeelor este încă frustrant de mică. Explicaţii, evident, există - începând de la cele de ordin material şi terminând cu cele legate de o mentalitate "prea tradiţionalistă", neadaptată încă noilor realităţi din domeniu. Este vorba, mai curând, de acea veche şi neinspirată delimitare a artelor în "majore" şi "minore" care mai stăruie încă în "moştenirea genetică" a unor funcţionari muzeali. În concepţia lor dăinuie, bine ancorată, ideea că o expoziţie de "arte decorative" nu poate atinge prestigiul uneia de pictură, grafică sau sculptură. În ceea ce priveşte fotografia, lucrurile stau cu mult mai rău deşi, de mai bine de un deceniu, universităţile de artă au secţii pentru arta fotografică.

De un regim similar "se bucură" şi formele artistice mai noi chiar dacă, şi ele, au deja o vârstă onorabilă - happening-ul, instalaţiile, obiectul etc., a căror promovare este privită cu suspiciune şi cu adversitate, mai ales în spaţiile muzeale din provincie unde o sclerotică rezist