Din cand in cand, cate-un compatimitor de profesie ma cinsteste cu o cafea amara. Cafeaua, ca multe alte placeri omenesti, este virtuala, dar amaraciunea pare autentica. Cand compatimitorul vine de la chiosc sau umbla pe Internet, unde-mi gaseste articolele, intinde imediat ibricelul si-mi toarna un e-mail clocotit. In al carui zat ar trebui sa-mi ghicesc atat crimele viitoare, cat si pe cele deja comise: am facut, de pilda, texte care "dateaza", cu miza atat de mica incat mi se vad gleznele pe sub ele: n-ar fi, adica, pe masura unuia care-a schimbat niscaiva ocheade patetice cu literatura. Sau, dimpotriva, miza era prea mare pentru a fi irosita intr-un colt de gazeta. Si ca, oricum, a semna intr-un ziar din Constanta este o irosire nerusinata, o cochetarie penibila cu mediocritatea si cu ratarea. Asa ca m-am decis sa-i povestesc cum e treaba careia noi, scriitorasii care-am cerut azil pe la ziare, ii spunem "macelarie". Indeletnicire onorabila care are cel putin o virtute, aceea de-a ne fi vindecat, partial, de viciul "eternizarii" prin scris, de gaunoasa iluzie de sub spoiala notorietatii. Marturisesc ca aia care-mi facuse ocheade noaptea, pe aleile unui parc ori ma pipaise, in oarba lumina a zilei, prin subsolurile unor cenacluri, era, in realitate, o tarfa, care, pentru doua poezele scrise pe-un bon de masa, s-ar lasa de oricine sedusa si, fireste, abandonata. Cat despre literatura cealalta, aia "mare", care se imbraca doar in majuscule, e prea larga pentru azilanti uscativi ca mine. Ea umbla doar cu craii cei mari pe care, din comoditate, i-a adunat in jurul ei, pe la capitala, unde-si invarte aproape toate chermezele. Crai cu care, de altfel, nu face dragoste decat in public, dupa care le toarna imediat cate-un plod, primind in avans si pensiile alimentare ce i se cuvin. Ca doar nu publicand o carte ajungi cineva, ci fiind Cineva ajungi sa publici o carte. Asa