- Cultural - nr. 73 / 15 Aprilie, 2003 Cand timpul isi prinde in brate radacinile Am parafrazat, in titlul insemnarilor de mai jos, inceputul poemului "Iluzie" din volumul CABANA DE FOC de Mugurel Puscas: "Uneori timpul isi prinde/In brate radacinile/Ca un copac, Narcis,/Pe altarul sublimului". Poetul se cauta asiduu, intr-un contur temporal sem nificativ, intre imanent si transcendent, consecvent cu semantica poetica a iubirii. Primul sau volum de versuri se numeste "Rug de stele". Fara prejudecati, neinrobit modelor literare, Mugurel Puscas isi spune in "Cabana de foc" credo-ul sau liric. O face cu uluitoare sinceritate. Cu o astfel de spunere, e "singur printre poeti"; purtator de preapline sentimente divine si lumesti. Artificiile ii sunt straine. O posibila fanfaronada lirica este inlocuita, inca de la inceputul vomului, cu cea mai fireasca si directa urare spre binele locului natal. Putem oare persifla sentimentele? Volumul "Cabana de foc" sta sub semnul invocatiei. Poetul invoca celestul si teluricul iubirii, ca pe un timp renascut, al eliberarii din povara pacatului. Incalcandu-i Mantuitorului porunca, repetand gestul cristic al suferintei, ducand si el crucea pe umeri, poetul cauta calea izbavirii, a rascumpararii. Este calea cea noua, venind din radacinile timpului, identificate, simbolic, cu conturul soarelui, dimensionata in avatarurile iubirii pentru Dumnezeu si pentru creatia lui Dumnezeu. Poetul incearca concilierea dintre dragostea divina si cea pamanteana, prin gestul rugaciunii. Astfel, ii cere Mantuitorului poezia cea de toate zilele, datatoare de nume, impacare si sens al dragostei pamantesti. In textura versurilor consuna Dumnezeu, fiinta cuvantului si iubita pamanteana. In euharistia invocata de poet, alaturi de paine si vin, va fi gustat si versul (v. poemul "Crucea"). Iertarea divina ii va aduce poetului "loc protector", iar istovirile iubi