Iolanda MALAMEN
Macelul camatarilor
Editura Crater, Bucuresti, 2002,
130 p., f.p.
Iolanda Malamen scrie un tip special de proza unde se amesteca formule care, la prima vedere, nu au aproape nimic in comun. Imaginarul suprarealist se suprapune unei fictiuni realiste in datele ei initiale si o transforma: intriga se obscurizeaza, personajele capata forme fantasmatice, viziuni din alte lumi invadeaza realul, intimplarea devine parabola. Asa stau lucrurile in Macelul camatarilor, ca si in cele doua anterioare carti de proza ale Iolandei Malamen, Felipe si Margherita si Casa Verdi. Daca poate fi identificata in cele trei volume, de-a lungul unor pagini foarte dense in imagini – cind picturale, cind muzicale (si uneori plastico-muzicale) – o supratema, o invarianta pe care se sprijina discursul lirico-narativ, aceasta este cu siguranta tema construirii/imaginarii de spatii miraculoase, a sublimarii realului absurd intr-o poveste nebuloasa.
Povestea interfereaza simultan cu mitul, cu textul ce s-ar preta unei interpretari psihanalitice, cu poemul epic si cu poemul liric, cu transcrierea unor impresii suscitate de un tablou sau de o melodie, cu naratiunea „obsedantului deceniu“, intr-un du-te-vino intertextual aiuritor.
Macelul camatarilor este, fata de celelalte doua opuri de proza ale autoarei, un progres (termenul nu are aici nici o conotatie axiologica) in directia largirii teritoriului „realist“ si epic. Naratiunea gliseaza imperceptibil si continuu intre oniric si real, intre un imaginar nocturn, tenebros, gotic si altul diurn, dureros de realist. Surpriza consta in aceea ca nu se face trecerea – conform logicii clasice a naratiunilor fantastice sau fantasmatice – dinspre real inspre vis, ci invers. Alice trece prin oglinda magica, parasindu-si – de asta data – spatiul mitico-fantastic pentru a intra in (a)real