19.10.1982
Lipsa de interes pentru nuanţele delicate ale frunzişului din faţa ferestrei, care a început să se cutremure în vîntul toamnei coborînd spre Isar, dăinuie oare din copilăria şi tinereţea mea cînd am privit mereu marea? Gîndind la ea, la hotarele-i nevăzute, la puterea-i calmă? Poate acest îndemn de a-mi apropia orizonturile mă împiedică mereu să înţeleg alte înfăţişări ale naturii. Nostalgia de a regăsi dimensiuni fără capăt în suflete m-a împiedicat să înţeleg unele trăsături ale celor din jur, în permanentă schimbare?
5.01.1983
Într-o excursie cu Niky şi Inghe.
O confruntare cu vîrfurile înălbite ale Alpilor austrieci, acum la început de an. Într-o lungă promenadă pe şoseaua îngustă, tăiată în coasta munţilor mai scunzi, dominaţi de coroanele ninse. Putem vedea în atmosfera limpede, transparentă, contururile aspre evocîndu-ne o măreţie, o prezenţă singuratică, care nu poate fi înlăturată, nici influenţată în nici un fel. Şi totuşi... evocîndu-mi confruntări asemănătoare, între mine, copil, şi înălţimile sălbatice de la Cozia sau întorsura Buzăului, realizez că pe atunci mă simţeam dominat, apăsat de această măreţie împietrită.
Acum spre limita de sfîrşit a vieţii, muntele îmi pare la fel de străin, dar de o depărtare inofensivă. Ceva îmi spune că între mine şi el nu există măsurători care să arate supremaţia unuia sau altuia. Mă întreb la ce vîrstă a scris Pascal Pensée-urile. Cred că nu mult înainte de a se sfîrşi. Prizonier mie, muntele rămîne, totuşi, în afară şi nu îmi poate impune prin dimensiuni sau frumuseţe. Ce se găseşte în mine şi îi opune altă certitudine? Clipele luminoase ale unei vieţi pe care aş putea-o considera întreagă cu toate golurile, tăcerile şi renunţările? Poate unele privilegii pe care le-am înţeles? O anumită trăire care va pieri odată cu mine? Întîlnirea cu muntele, apr
