Recenta traducere apărută la editura Paralela 45 ne propune un alt gen de literatură. Autorul cărţii, Cristopher Merrill, se situează în familia stilistică a lui Ryszard Kapusckinski sau Timothy Garton Ash pe teren american. De fapt, înclin să cred că maniera de a scrie aşa cum o face el s-a născut mai devreme. Acest scriitor se poate revendica foarte bine de la new journalism, curentul literelor americane de la finele anilor ’60 care a dat scriitori de talia lui Thomas Wolfe. Acesta scria într-un articol de atunci că romanul este o formă de artă moartă. Scriitorii adevăraţi experimentau în acea vreme nonficţiunea, reportajul fierbinte de pe stradă îşi apropria uneltele literaturii. Schimbarea literaturii venea ca un epifenomen al schimbării lumii. ( Citiţi-l şi pe Robert Kaplan, jurnalistul de bon ton care ne-a studiat ţara şi a scris câteva cărţi interesante despre intriganta zonă balcanică şi cea a Orientului Mijlociu.)
La fel ca în new jouralism, Merrill pare a fi convins de posibilităţile nelimitate ale reportajului în redarea unor experienţe decisive. Aşa s-ar explica şi lipsa de construcţie elaborată a acestui „roman", ( îi spun roman în lipsă de altceva; e, de fapt, doar un imens reportaj), zecile de figuri umane ce nu se încheagă în personaje, lipsa semnificativului şi a particularului în această carte unde totul este semnificativ dar nu în ordinea estetică a lucrurilor, ci într-una morală.
Atunci când autorul a fost reporter de război în fosta Jugoslavie, a adunat un material faptic enorm, pe care l-a decantat cu greutate în momentul rescrierii. Repet, cartea nu se încadrează în cele mai stricte canoane estetice iar literaritatea nu cred să fi fost scopul ei. Mărturia sau mărturisirea, aproape în sens creştin, îmi apar a motiva acest enorm tablou de război. Merrill se întâlneşte cu persoane importante, stă de vorbă ce Radovan Karadzi
