Gândurile împăratului Hadrian, din celebrul roman al Margueritei Yourcenar ( Memoriile lui Hadrian), încep de la o construcţie simplă şi obişnuită: nuditatea este o formă care egalează moartea, pasiunea este diferită de plăcere, dragostea corporală duce în cele din urmă la dragostea pentru fiinţa integrală ( trup şi suflet), carnea este insultată prin limitarea ei la amorul corporal, căci fulgerul trupului şi al cărnii este, de fapt, sufletul. Logica continuă astfel: dragostea este un miracol, pentru că instaurează regatul frumuseţii, iar frumuseţea este o iniţiere în mistere, o întâlnire cu sacrul; experienţa senzulă nu trebuie blamată, întrucât ea este un ritual de călătorie, înrudit cu delirul dionisiac.

Hadrian avusese, mărturiseşte personajul Margueritei Yourcenar, tentaţia de tinereţe de a crea un model de cunoaştere bazat pe erotică, mai exact pe teoria contactului văzut ca o în-tâlnire de gradul III, am spune astăzi, ca o ciocnire şi aromire reciprocă între două lumi diferite. Voluptatea era, în cadrul acestui model erotic, o tehnică cognitivă intensă. Momentul de apogeu era atunci când se ajungea la "năpădirea cărnii de către spirit", când corporalitatea era spiritualizată prin elementul cunoaşterii absolute şi constructoare. Fiind creatorul unui asemenea model erotic cognitiv, Hadrian refuzase, totuşi, postura de seducător, nedorind să fie perceput ca un Don Juan avant la lettre. El înţelesese că funcţiona, de la un punct, o rutină a posesiei fizice pe care nici un fel de truc nu o mai putea împrospăta. Ca iubitor de frumuseţe, împăratul ajunsese la concluzia că frumuseţea nu dispare niciodată, chiar dacă ea apare de obicei în stare de nedesăvârşire. Întâlnind asemenea "capodopere fragmentare", Hadrian simţise mereu nevoia să le completeze. Cum inclusiv seducţia devenise plictisitoare, împăratul luase, efemer şi experimental, calea desfrâului. @