Nu s-a scris nimic până acum despre publicistica lui Gherasim Luca, rămasă îngropată în câteva dintre ziarele din deceniul al patrulea al secolului XX. Poetul, care avea să devină unul dintre fruntaşii suprarealismului românesc postbelic, îşi formase condeiul la revista de avangardă "Alge", scoasă de un grup de tineri în jur de şaptesprezece-optsprezece ani în 1930, reluată, tot efemer, în 1933, sub conducerea lui Aureliu Baranga. Se numeau Paul Păun, Sesto Pals, S. Perahim şi priveau ca spre un fel de model către abia cu ceva mai vârstnicii colaboratori ai revistei "unu" un Voronca, Roll, Saşa Pană, mari producători de imagini spectaculoase, frizând dicteul automat suprarealist, şi, tot mai mult apoi, spre Geo Bogza, poet atent, dimpotrivă, la "planul primar" al vieţii imediate, transcris într-un limbaj ca şi reportericesc, despodobit de metafore şi încărcat în schimb de vehemenţe "prozaice", în poeme-invectivă, "corosive", sfidător-iconoclaste. Foarte devreme, versurile sale deveneau ele însele un soi de "reportaje", înscenări sui generis cu alură de "fapt divers", orientate tematic mai ales spre viaţa marginalilor şi a excluşilor societăţii, poetul însuşi împrumutând masca vagabondului, cloşardului, hoţului şi chiar a asasinului, în decoruri de mahala cu cârciumi sordide şi închisoare, cu prostituate, sergenţi şi jandarmi chemaţi să păzească o ordine precară. Ceva din patosul schematizat al melodramei de roman foileton-senzaţional ori de îngroşată psihodramă expresionistă trecea în acele poeme ai căror protagonişti sunt în câteva rânduri poetul şi câinele său rătăcind pe la margini de urbe imundă, femeia elogiată sau înjosită, "proletarul" viguros racolat de câte-o cucoană parfumată şi cu automobil etc. Revolta sinceră, exprimată direct, căpăta însă frecvent şi aerul unei farse groteşti şi absurde, de un "secret umor" ( cum zicea G. Călinescu despre Bacovia), un u