Poezia lui Nicolae Coande ( aflu cu surprindere că bardul craiovean, născut în 1962, are o calificare kafkiană, cea de arpentor) se autoplasează, fără graţie, sub egida "fundăturii": "fundătura este propria mea viaţă contrasă în subsidiar şi multiplicată în anomie, loc-neloc cu o singură intrare care e şi ieşire totodată prielnic risipirii de sine". Această viaţă-fundătură se declară în continuare, făţiş, "sedusă de cata-bază şi inspirată doar scatologic, refuzînd cu program ( citeşte: prejudecată) catharsisul şi iertarea,( ...) dispusă doar la recriminare şi autodafe". Deci intră în ginta neagră a liricii, gintă mereu reîmprospătată de aspiraţii la gloria satanică a damnării. În opoziţie cu poeţii integraţi în existenţă, care îşi exhibă satisfacţia pe o gamă mai mult ori mai puţin "seducătoare", damnaţii cultivă cu sîrg ceea ce Baudelaire numea "plăcerea aristocratică de-a displăcea", propunîndu-şi a-l scoate din sărite pe cititor, ba chiar de a-l "tortura". Strădaniile poetului nostru de-a "displăcea", de-a deveni "antipatic", dacă nu de-a dreptul repulsiv să recunoaştem că sînt remarcabile. Raportarea sa la propriul chip e de un antinarcisism feroce: "îmi evit faţa nu vreau să mă oglindesc aud cum crapă/ rîzînd pereţii unui soare de fier. sub podea norii sîngelui/ anunţă furtuna. în faţă e zidul pe care suie lăurusca. pe cea mai mare parte a feţei mele creşte pămînt" ( creşte pămînt). Voind şi izbutind a face o figură de monstru, nu poate decît a-i "speria" pe trecători, atît de mult încît li se întipăreşte în memorie cum un coşmar: "am observat că sperii trecătorii întîrziaţi/ cu paloarea chipului meu de femeie înecată/ se trag brusc în lături ca dinaintea fericirii să fie ochii mei/ atît de cinici să-i umilească fruntea mea atît de mult?/ e sigur oricum că nu mă uită nici în somn" ( nu-mi mai aud sîngele). Sau această imagine de sine mixată cu referinţe zoologic