Anii oraşului
Ultimii ani au adus destule cărţi despre „Bucureştii de altădată". Reeditări, cum sînt volumele lui Bacalbaşa, sau cărţi noi, cu caracter mai ales memorialistic, unele dintre ele prezentate şi în paginile de lecturi la zi ale României literare. Scrieri mult prea diferite pentru a le putea găsi o notă comună, deşi acesta nu ar fi un lucru tocmai imposibil. Am sesizat mai peste tot o nostalgie aproape iremediabilă după un oraş frumos şi pitoresc, trăindu-şi viaţa în ritm de normalitate, salvat astăzi numai în amintire şi, oarecum la polul opus, un anume regret, adesea mascat, trecînd uneori în complex de inferioritate, faţă de un Bucureşti care, la jumătatea distanţei dintre Stambul şi Paris, nu reuşeşte niciodată să fie pe de-a-ntregul o capitală europeană.
Nu scapă de un uşor sentiment al nostalgiei nici Bucureştii în date şi întîmplări, cartea istoricului Radu Olteanu apărută anul trecut la editura Paideia, în ciuda tonului neutru, mai mereu echidistant, potrivit de altfel scopului pe care şi-l propune cartea, acela de a-i înfăţişa cititorului, specialist sau nu, o istorie cronologică a oraşului-capitală. Volumul e un calendar al Bucureştiului, urmînd anii şi zilele vieţii oraşului. Un calendar evenimenţial, aşa cum anunţă subtitlul, ce începe cu un capitol de „preistorie şi istorie veche bucureşteană", pentru a-şi încheia cronologizarea cu anul 1945. Trecînd peste ciudăţenia faptului de a considera intervalul 1919 - 1945 drept epoca contemporană (sic!), volumul urmăreşte o periodizare în principiu general acceptată şi îşi împarte prezentarea în trei mari părţi. Epoca „medie" are două subdiviziuni - perioada prefanariotă şi cea fanariotă, apoi, din 1821 pînă la 1919 sînt anii epocii moderne, urmată de intervalul despre care vorbeam, cel cuprins în carte sub numele de contemporaneitate. Două scurte capitole prezintă la început da
