27 sept. 1984. Să-şi fi vândut sufletul diavolului?... Poate l-o fi vândut, şi asta nici măcar direct, ci prin cine ştie ce intermediari, neavând nici curajul, nici mândria elementară, de vreme ce susţinea că altă cale de a supravieţui, ca scriitor, nici nu ar fi putut să existe. Lăsând la o parte faptul, - pretindea, - că un scriitor şi-aşa...Şi aşa, ce?
"Ce ne-am fi făcut noi fără obsedantul deceniu, de unde am mai fi supt! noi?" (acelaşi).
Un stol de porumbei după viscol, în ianuarie, după ce iese soarele şi se mai încălzeşte un pic şi care, decolând brusc, speriaţi, aripile lor îngheţate scot un zgomot de sticlă spartă. Câţiva se aşează pe capul statuii lui Eminescu de la Ateneu.
E secetă. După un timp, câţiva nori se adună în fine deasupra Bucureştiului. Parcă ar sta să plouă. Un tip, pe Transilvaniei, unei tipe care încearcă de zor să deschidă o umbrelă veche, defectă: "Tâmpito, închide umbrela, sperii ploaia!"
Mitică în piaţa Amzei. Văzând un Mercedes negru care turteşte botul unei Dacii verzi, exclamă vesel: "Hai că l-a-ndreptat!"
Ticul unui profesor bătrân de franceză care din când în când spune: Verité, pas debout! Adică atunci când stai în picioare, fiind tensionat, de obicei, nu poţi rosti calm un adevăr durabil, necesar... De unde obiceiul vechi al ruşilor de a lua loc pe scaun, oridecâteori se pregătesc să plece la un drum lung.
Dacă ţin bine minte, în ruseşte se zice beroznîi. Pe vremuri, la Irkuţk, intrând într-un local cu prietenul meu Slava, un poet siberian de doi metri înălţime cu alură de baschetbalist, ne-am apropiat de un pocher mecanic care avea manivela ruptă, probabil că vreunul, de furie, i-o smulsese cu şaibă cu tot. Slava s-a apropiat şi, umblând la aparat, a silabisit spre mine, râzând: Beroznîi bezruchi... Războinicul fără mână... războinicul ciung!
Poeţii au
