- Editorial - nr. 74 / 17 Aprilie, 2003 Parafrazand titlul unuia dintre volumele prozatorului Mihai Sin, nu o data m-am intrebat daca... sunt, sau nu, cantecul si jocul popular romanesc incluse in patrimoniul cultural national. Si, daca da, de ce nu sunt aparate de Legea patrimoniului, care, din cate stim, exista? Iata o intrebare care ar putea parea superflua, in contextul zbuciumat in care ne ducem existenta si in care singura certitudine la ordinea zilei este tocmai... incertitudinea. Sute, mii de oameni mor de foame, de boli fara leac, ori in razboaie, iar dumneaei ii arde de folclor - ar putea gandi unii dintre cititori. Privind lucrurile la suprafata, reprosul ar parea indreptatit. Numai ca, din pacate, ne aflam in fata unor "recidive" periculoase, pe termen lung, si cu implicatii de o gravitate nebanuita acum pana si de "generosii" obisnuiti sa spuna: "Ei, ce mare paguba daca ne joaca jocurile si ne canta cantecele vecinii? Inseamna ca sunt frumoase si, apoi, avem destule!" Asa sa fie, oare? Ani de-a randul, in absenta unei legi care sa opreasca "exodul" obiectelor noastre de arta (mai ales populara: icoane, obiecte de cult, costume, marturii arheologice s.a.), acestea au luat drumul, pe gratis ori pe mai nimic, spre colectii particulare ori, mai grav, catre muzee din lumea larga unde, culmea, figureaza ca apartinand altor culturi. Dupa ce, cu sau fara "manusi", tot ce a fost mai valoros in aceasta tara a fost indesat in rucsacurile "turistilor" de profesie ori in, celebre de-acum, valize diplomatice, de vreo doi ani incoace, "tactica si strategia", precum si "boierul" s-au schimbat. Ce mai poti jefui dintr-o tara pradata, de la un popor ajuns sub limita saraciei? Nimic altceva decat... radacinile, fiinta insasi. Cum anume? Procedeul e mult mai simplu decat si-ar putea imagina cineva. O fundatie X, sau un grup de "simpli cetateni" din (sa zicem!) Ungaria, v