Am scris circa zece articole pe marginea interventiei in Irak. In toate am sugerat ca unilateralismul american nu este neaparat mai rau decit ordinea internationala invocata cu nostalgie; ca un razboi cu citeva mii de morti este mai putin rau decit o pace care face anual cel putin citeva zeci de mii de victime. Am adus argumente de ce este mai putin legitim sa vorbeasca Franta, in chestiunea irakiana, decit Statele Unite.
Am primit multe mesaje prin Internet, de la cunostinte si de la prieteni. Unii proamericani – mai multi, parca, „pacifisti“. Am citit un maldar de articole, de la comentarii oarecare din Le Monde, pina la analize semnate de grei precum Michael Walzer. Am ascultat cu multa atentie vocile impotriva conflictului, am subliniat bibliografia celor care erau pentru.
Pozitia pe care am avut-o pe tema razboiului din Irak a fost aproape in intregime rationalizata. Am revazut articolele Cartei ONU si am inventariat interventiile Consiliului de Securitate anterioare; am cautat informatii privind dimensiunea epurarilor in conflictele regionale deschise si am preluat ceea ce diverse surse spuneau despre victimele regimului lui Saddam. Am impartit cifrele de morti pe decenii si le-am comparat cu altele anuale. Am apreciat un anumit tip de atitudini sincere si am respectat la fel de mult alte atitudini, tot sincere, dar in continut contrare. Nu am considerat nici un set de argumente (pro sau contra interventie) ilegitime.
Iata insa ca, o data cu scormonirea Irakului, datele privind regimul instaurat de partidul Baas au devenit din ce in ce mai concrete. Am vazut o lume orwelliana, in care jumatate din spatiul public era invadat de portretele si statuile lui Saddam Hussein. Am aflat ca uciderea opozantilor nu era o septica si rapida operatie punitiva; ci trupurile erau hacuite, pentru a fi trimise apoi familiilor, puse sa plateasca gl
