Totusi, summit-ul care a consacrat aceasta uriasa transformare mi s-a parut o ceremonie mai curand melancolica, vazuta de la Bucuresti. Romania nu a semnat documentul cu UE. Ea apare a fi copilul tampit al Europei postcomuniste.

Aproape nu îmi venea sa cred, privind procesiunea prin care sefii de stat semnau, ca reprezentantii nostri priveau de pe margine ca niste observatori. Nu stiu ce sentimente i-au încercat în acele clipe. Pentru mine a fost concluzia trista a 13 ani de esecuri repetate. Chiar daca ma obisnuisem cu gandul ca suntem pe dinafara, socul a fost totusi prezent.

La coada Europei, printre cei mai saraci, dar si printre cei mai corupti, printre cei mai ineficienti, si printre cei mai înselatori si ambigui. Am ramas pe peronul garii de provincie sa asteptam alt tren. Nici macar nu se stie daca va veni acest tren. Dar noi trebuie sa stam cuminti pe valize. Romania nu a fost nominalizata pentru o eventuala alta extindere, in 2007. Alte documente o mentionau. Asta ar fi alta veste proasta.

Nu ne ajungea amaraciunea ca ramanem în strada, ca nu suntem poftiti înauntru.

De ce si cum s-a ajuns aici? Intai a fost entuziasmul Occidentului pentru ce s-a întamplat în decembrie 1989. Entuziasm repede curmat de procesul lui Ceausescu si tot felul de informatii cum ca revolutia nu ar fi fost chiar ce s-a vazut la televizor. Apoi mineriadele ne-au aratat lumii ca pe niste barbari.

Violentele petrecute atunci si sloganele antieuropene, antimoderne etc. au înghetat orice simpatie. Romania a fost o vreme un vis urat al Europei. Simpatia s-a transformat în îndoiala, cand nu chiar în dispret. Romania a ratat copios startul din 1990. Au urmat sase ani de tergiversari, cand am parut iar iesiti din istorie.

In jurul nostru, în fostul bloc sovietic, schimbarile se derulau cu repeziciune. Romania parea amortita, preocupata exclusiv de mi