Dupa doua intilniri in cadrul carora s-a discutat/disputat conceptul de „anarhetip“ (lansat de Corin Braga) si o a treia in care, in urma dezbaterilor, termenii de „contrareeducare“ si „contraspalare a creierului“ (propusi de Ruxandra Cesereanu in directia unei terapii postcomuniste) au fost inlocuiti cu acela de „deprogramare a creierului“, la inceputul lui aprilie Centrul de Cercetare a Imaginarului din Cluj s-a intrunit pentru o masa rotunda in jurul unei investigatii teoretice a lui Ovidiu Pecican asupra „locurilor memoriei“. Sintagma, avind la baza o idee lansata de istoriografia franceza (Pierre Nora), ar cuprinde „toposurile – nume, obiecte si chiar locuri propriu-zise – care marcheaza hartile invizibile ale imaginarului unei colectivitati“ si s-ar putea ilustra, la noi, prin exemple ca: Bula, mamaliga si sarmalele, Miorita, 23 August, 1 Decembrie etc., exemple a caror inventariere poate sta la baza unor posibile „harti psihologice ale trecutului“ – provocatoare, desigur, insa de o relevanta surprinzatoare. Dupa opinia Sandei Cordos, textul lui Ovidiu Pecican ar produce „o extindere substantiala a intelegerii istoriei“, atit spatial, prin largirea cadrelor acestei discipline pina la a prelua, alaturi de evenimentele majore, si faptele marunte, cit si temporal, fiindca „istoria sintem noi“, iar clipa prezenta ar putea intra, la rindul ei, in istorie.

Insa, pe de alta parte, „locul memoriei“ – mai mult decit un „loc al istoriei“, desi tine de o viziune hegeliana (spiritul care se intrupeaza in acest „loc“) – poate sa cada si sub actiunea unui „efect bergsonian“: memoria ca subiectivitate artistica opusa oricarei obiectivizari ar putea amorsa conflictul dintre intentia obiectiva a autorului de a explica „generarea imaginii trecutului“ si deconstructia subiectiva pe care textul si exemplele o realizeaza (Marius Jucan). Aceasta si din pricina faptului ca isto