Teatrul National „I.L. Caragiale“, Bucuresti. O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale. Regia: Grigore Gonta. Scenografia: Florica Malureanu. Cu: Mihai Calin, Dan Puric, Vlad Ivanov, Eugen Cristea, George Ivascu, Claudiu Bleont, Andrei Duban, Gavril Patru, Serban Ionescu, Marius Rizea, Tania Popa etc.
Scrisoarea pierduta regizata de Grigore Gonta este aidoma dalmatianului care traverseaza scena din cind in cind: cu multe pete negre. Spectacolul nu are, din pacate, frumusetea si distinctia rasei cu pricina. Are, in schimb, multe momente moarte, un divertisment facil bazat de cele mai multe ori pe „cioace“ si interpretari de suprafata, destul de sterse. Se vrea modern, insa nu reuseste decit sa fie plat si siropos, lasind multe lucruri nerezolvate. Nu este valorizat aproape deloc echivocul atit de suculent la Caragiale, muchia de cutit pe care evolueaza personajele, jonglind cu un paradox extrem de subtil si ofertant. Cred ca principala problema a spectacolului isi are originea intr-o lectura eronata a textului si in special a relatiilor dintre personaje, reduse la citeva locuri comune. Edulcorarea amorului pasional dintre Tipatescu si Zoe, apropierea lui de zona romantata gen Misterele Parisului, in defavoarea unui erotism visceral, impulsiv si tensionat, mi s-a parut total nepotrivita si neargumentata regizoral. N-am inteles motivatia pentru care Zoe, superficial interpretata de Tania Popa, fara gradatii sau treceri de la un registru la altul, trebuie sa fie o aparitie ingenua in rochie de balerina si cu poante, asemeni unei papusi Barbie care-ti zimbeste dulceag din spatele vitrinei. Nu mi s-a parut deloc potrivita optiunea pentru o ipostaza care pare mai degraba iesita dintr-o carte cu povesti (mai raminea sa intre Mihai Calin pe un cal alb!) decit din lumea lui Caragiale, care in realitate isi traieste cu voluptate pasiunile, le hipertrofiaza si
