Prins în vîrtejul ce avea să înghită, simultan, cel puţin trei curente literare şi vreo două generaţii de scriitori, Barbu Ştefănescu Delavrancea ( 12 aprilie 1858 - 29 aprilie 1918) îmblînzeşte cu o echilibrată volubilitate civică, dar şi beletristică relaţia atît de tensionată dintre tradiţie şi inovaţie. Leat cu Vlahuţă şi mai tînăr cu 6 ani decît I. L. Caragiale, Delavrancea înfruntă, în acest triumvirat cultural întărit cu armătura prieteniei, fervorile literare şi nu numai, ce zgîlţîie din temelii vetustul secol XIX spre a-l instaura, cu surle şi trîrnbiţe moderniste, pe următorul. Deşi în unele momente se situează singur pe poziţia diletantului superior, deplîngînd condiţia vitregă a literatului copleşit de îndatoriri exterioare creaţiei ( a fost un strălucit avocat, parlamentar, ministru şi, nu în ultimul rînd, primar al Capitalei), Delavrancea poate fi considerat un adevărat punct de triaj pentru cele mai divergente tendinţe ideologice ale epocii. Aşa cum într-un nod feroviar se descompun şi se recompun garnituri de tren venite nu se ştie de unde şi pornite către cele mai imprevizibile destinaţii, tot astfel în opera lui Delavrancea coexistă, ambiguu, ecouri din Eminescu ( romantism tenebros, fantastic), Creangă ( rural şi fabulos), Filimon şi Negruzzi ( scene sociale) ori Slavici ( vorbirea în pilde şi analiza psihologică) cu altele, fantomatice, vestindu-i pe Sadoveanu, Gib. Mihăescu, V. Voiculescu sau pe cei doi C. Petrescu interbelici. Amalgamate aluvionar, prin forţele de semn întors ale unei personalităţi contradictorii, cu înclinaţii lirice pînă la un "roz zaharat", dar şi cu răbufniri oratorice vitriolante, curentele literare şi şcolile subsumate mai degrabă haotic unei opere cu caracter hibrid şi eterogen sînt dezavuate tranşant: "Curente literare? Ce importanţă pot sa aibă asemenea curente? Dar de şcoală? ( ...) cînd un scriitor simte făcînd parte