Stimate domnule Lucian Raicu,
Nu trebuie să vă mire că ieri, în lista incompletă de "personaje", l-am trecut şi pe Florin Mugur. Şi dînsul a fost în Arcadia! Într-o bună zi s-a dat jos dintr-un tren accelerat pe peronul gării, c-o valiză enormă în mînă, speriat de mine şi de moarte. Era, pe atunci, şef adjunct la revista Argeş, trăia o mare derută a vieţii şi, aş spune, a creaţiei, căuta o salvare şi credea că în altă parte, undeva unde sînt motani şi dovleci şi fluturi va găsi rezolvarea. Într-o măsură, îmi dau seama, a şi găsit-o. În schimb, ce bizar, mi-am pierdut-o eu!
*
El sta în gazdă tocmai la faimoasa infermieră Maricica, cea care condiţiona executarea ordinelor administratorului Tătaru (fost paznic la "canal!") prin apariţia insolită a unei danturi într-un loc de-al ei destul de intim! Cu o maşină de scris, cu cafele, ciclobarbitale nocturne şi carbaxine diurne, în faţa unui geam deschis spre-o grădiniţă de flori şi-o stradă rurală, cu vaci şi tractoare, Mugur lucra la "roman"! Şi pe şest scria poezii pe care nu mi le citea niciodată de frică să nu-l inhib. Eu treceam pe la 10-11 pe la el. Se supăra iar c-am stricat o zi, iar n-o să mai scrie etc... Aşa că am stabilit să vină dînsul la mine, cînd îi convine. Putea să folosească două căi. Pe linia ferată, din traversă-n traversă, sau pe drum. Mă găsea în dosul casei, în şezlong, în faţa "zidului lui Mayer". Niciodată nu puteam scrie în timpul prezenţei lui Mugur la Dolhasca!! Senzaţia netă pe care o aveam e că-mi "fură" cuvintele!! Parcă le-ar fi canalizat spre dînsul, iar mie nu-mi rămîne decît să citesc sau să mă cert cu el cînd apărea! Asta nu înseamnă că odată plecat, nu-i scriam disperat să vină din nou! Am reuşit chiar să-l aduc pe-un timp de ceaţă, înfiorător, cînd Dolhasca devenea un infern al ratării definitive. N-a rezistat, a şters-o peste cîteva zile!
*
