Editura Compania, instituţie care ne-a obişnuit cu cărţi importante editate în foarte bune condiţii, a publicat recent memoriile lui Petru Groza intitulate Adio lumii vechi, rămase până acum în manuscris.

Din punctul de vedere al dezvăluirii propriului caracter, sunt interesante memoriile lui Petru Groza. Zadarnic va căuta cititorul amănunte relevante pentru viaţa politică românească. Poate doar câteva fapte mărunte, e adevărat sugestiv descrise, referitoare la luptele duse de românii ardeleni înainte de primul război mondial sau la căderea guvernului Averescu în 1927. Din punctul de vedere al informaţiei istorice cartea lui Petru Groza nu are nici-o valoare. Dimpotrivă: ea induce în eroare cititorii, căci scopul nemărturisit al omului adus la putere de Vâşinski este de a ponegri tot ceea ce a fost semnificativ în România până la căderea ei sub stăpânirea tancurilor sovietice. Sigur, memoriile sunt un gen literar în care subiectivitatea îşi pune foarte puternic amprenta şi în care prea adesea sunt scoase în evidenţă aspecte negative ale contemporanilor; dar, un Argetoianu, de pildă, cu tot cinismul de care dă dovadă şi în amintirile sale, are şi cuvinte de apreciere despre realităţile pe care le-a trăit şi despre personalităţile pe care le-a cunoscut. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Petru Groza, fost ministru averescan şi mare bogătaş, nimic nu era vrednic de apreciat în România monarhică, cu excepţia partidului comunist. Nu există persoană evocată, fie că este vorba de Regele Ferdinand, de Ionel Brătianu, despre care susţine că era de familie fanariotă de unde o fi scos-o , de Iuliu Maniu, de Goga care să nu fie ponegrită. Iuliu Maniu n-a avut nici un merit în realizarea Unirii, Goga, "după Eminescu cel mai de seamă poet al nostru, cântăreţ al pătimirii poporului român sub Habsburgi", din care însă în mod ciudat nu pomeneşte decât poezia Clăcaşii probabi