Eliade a însemnat mult timp doar Maitreyi, La ţigănci, un roman sau două în plus, în cazurile fericite, iar pentru cei mai "fideli", Sacru şi profan. Primul pas făcut în afara modei a fost susţinut de o dublă provocare: în primul rând, atacurile care vizau omul – acuzele de legionarism sau antisemitism –, şi în al doilea rând, lipsa unor studii ample care să cuprindă întreagă opera eliadescă. Hermeneutica lui A. Marino nu se citeşte, monografia lui I. P. Culianu sau studiul lui W. Dânca se concentrează, cu precădere, asupra laturii ştiinţifice. Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu şi Eugen Simion, în ciuda luminii pe care o aduc studiile lor, se dovedesc prea darnici cu viitorii critici prin oferta unui mare număr de zone albe. Totuşi, confruntarea cu moda a avut un rol important: s-au selectat spiritele capabile de a duce la capăt curiozităţile care denivelează planurile unor înterpretări parţiale. Mereu actualizat de sensibilităţi, viziuni, credinţe şi instrumente hermeneutice noi, spectacolul receptării operei lui Mircea Eliade nu poate fi vreodată "postum".

După Cum am găsit piatra filozofală şi Misterele şi iniţierea orientală, Editura Humanitas îşi continuă lăudabilul plan editorial cu Itinerariu spiritual, scrieri de tinereţe, 1927. Astăzi este greu de crezut că la 20 de ani se poate citi şi scrie atât de mult, este o vârstă pe care parcă am sărit-o, una de neimaginat chiar şi pentru savanţii străini aflaţi în corespondenţă cu tânărul student, aceştia adresându-i-se cu "Domnule Profesor" sau "Domnule Doctor".

Dincolo de incontestabila sa cultură şi de îndelungatul exerciţiu, care i-au ascuţit sensibilitatea şi intuiţia, Eliade şi-a exersat şi simţul critic. Mă refer la cazul Arghezi. Dacă are dreptate atunci când contestă mitizarea unui poet care nu debutase încă în volum, ce se mai poate spune despre rânduri ca acestea: "Un zeu care înj