Distanţa de aproximativ zece zile dintre momentul în care-mi scriu articolele şi apariţia lor în revistă m-a determinat să ocolesc până acum cel mai important eveniment al planetei: războiul din Irak. Nu că aş fi avut lucruri esenţiale de spus, dar subiectul e cu adevărat capital. În plus, situaţiile se schimbau cu o asemenea viteză încât puteai fi contrazis în fiecare clipă. Chiar reporterii care transmiteau de la faţa locului păreau adeseori copleşiţi de numărul, varietatea şi contradictoriul informaţiilor. Dacă mai pun la socoteală şi dezinfomările, capcanele sau minciunile sfruntate, e clar că orice amestec în acest spectacol era cât se poate de riscant.

N-am avut, însă, impresia că prea mulţi gazetari români metamorfozaţi în "reporteri de război" au luat în considerare acest risc. De la trimişii la faţa locului ( vorba vine: cu excepţia echipei de la Antena 1 dar şi aceasta de-un perfect amatorism , ceilalţi au stat frumuşel la distanţe convenabile, de unde, într-un urechism tradiţional, îşi dădeau cu părerea despre ce se întâmplă), la superstarurile din studiouri, toată lumea a devenit expertă în Saddam. N-am luat nici o clipă în serios aceste emisiuni, decât ca probă de turnesol: nu pentru ceea ce se întâmpla pe front, ci pentru ceea ce simte şi crede românul. Dacă respectivii teleaşti nu sunt experţi în războaie, ei sunt cu siguranţă reprezentativi pentru anumite categorii de români.

În ce mă priveşte, n-am avut nici o clipă emoţii privind deznodământul conflictului. Raportul de forţe de 200 la 1 nu putea duce decât la un singur rezultat. O bună prietenă, femeie hiperinteligentă de altfel, dar şi excesiv de dubitativă, m-a întrebat la o săptămână de la începerea bombardamentelor asupra Bagdadului, văzând că Saddam n-a cedat: "Uite, victoria vine mai încet decât se spunea. Crezi că irakienii au vreo şansă să facă vreo surpriză?" Fără să