N-am mai văzut-o de luni de zile pe femeia cu făptură transparentă care cerşea fără să ceară, fără să scoată un cuvânt. Când vremea era năpraznică, intra în biserică la adăpost, rămânând în colţul cel mai bine umbrit, privind de departe la lume, la icoane, la sfinţii pictaţi pe pereţi. Când timpul era dulce, se aşeza în pridvorul bisericii Visarion, stingheră, de-o parte, neamestecându-se cu ceilalţi săraci care ocupau locul cel mai mănos în vadul trecătorilor. Ea rămânea nemişcată pe locul ei, în vreme ce toţi ceilalţi se mişcau de colo-colo, zgribuliţi în răcoarea dimineţilor, în aşteptare. Singură, ca fără gânduri pentru lumea aceasta, grija ei părea să fie să nu stea în drumul nimănui, să nu i se dea atenţie, să treacă neobservată, să nu bage nimeni mâna în buzunar pentru ea, ca s-o miluiască. Am întrebat-o de ce rămâne înadins stingheră şi de ce parcă se înfricoşează de bănuţul primit? Haina ei subţire de tot, cu aspect de carton putred, gata să se destrame, aceeaşi de ani de zile, m-a făcut să-i aduc de-acasă ceva de îmbrăcat. În duminica următoare însă, femeia şi-a făcut apariţia tot în costumul ei străvechi şi ponosit. Cu o voce subţire de tot şi cu un zâmbet suav pe întreg chipul mi-a răspuns la întrebare, că dăduse lucrurile primite unora mai săraci decât ea. Trebuia s-o fi întrebat cum o cheamă, dar nu mi-a dat în gând. "Mie nu-mi mai trebuie nimic pe lumea asta" mi-a spus cu o încredere şi o încântare cu neputinţă de acceptat ca venind din sufletul unei fiinţe atât de sărace. Eu am de toate. Soţul meu mă aşteaptă în cer. Îl visez mereu. De când s-a dus, tot clădeşte acolo o casă nespus de frumoasă pentru amândoi. Stau pe-aici, cât m-o mai ţine Dumnezeu, ca să-mi ajut în răstimp rudele, din ce primesc. Eu am de toate. Dar soţul meu nu se grăbeşte, lucrează încet, temeinic. Când va termina de clădit casa, mă duc la el"...

Nu l-am mai întâlnit ni