Copiii din poezia lui Eugen Ionescu sînt nişte mici oameni mari. Trăiesc într-un univers complet şi complicat, redus la scară, la dimensiunile jucăriilor lor. În lumea mică a copiilor există totul: un cer mic, un soare în miniatură,o biserică mică, de mucava şi chiar un Dumnezeu mic căruia să-i adresezi o mică rugăciune. Imaginea Dumnezeului mic, apărut în literatura română în 1931, în volumul Elegii pentru fiinţe mici, este suficient de îndrăzneaţă ca să valideze un poet mare. Mai există un autor român pentru care copiii sînt doar nişte oameni mari reduşi la scară: Caragiale. Goe, Ionel şi ceilalţi "puişori" sînt nişte mici bărbaţi, cu pălărie şi opinii. Ei le domină pe "cucoane" şi îşi impun voinţa. Aşa se explică şi de ce Caragiale are faţă de duplicatele mici ale lui Mitică exact aceeaşi atitudine ca faţă de personajele lui mari: nu le iubeşte. În lumea lui Caragiale nu există copii în sensul tradiţional, în sensul clişeului literar, adică fiinţe pure, inocente, angelice. Caragiale este astfel primul care demitizează copilăria idilică, impusă de Creangă ( "Hai mai bine despre copilărie să vorbim, că numai ea..."). Copiii lui Mitică au deja griji, doar că grijile şi preocupările lor sînt, la fel ca ale taţilor lor, derizorii.

Eugen Ionescu aduce cu totul alt tip de mici oameni mari. În poemele lui, "fiinţele mici" au toate grijile fiinţelor mari, în speţă pe ale lui Eugen Ionescu însuşi şi ale generaţiei sale. Copiii sînt nişte mici existenţialişti, confruntaţi, de cînd se joacă cu păpuşile, cu marile întrebări metafizice, cu marile absenţe, cu Răul, iar această disproporţie dintre marile probleme şi universul mic, apărat de un Dumnezeu mic, face ca fiinţele mici să trăiască mult mai acut sentimentul neputinţei şi tragismul existenţei. Povara întrebărilor striveşte pur şi simplu lumea în miniatură, în care totul este din carton, vată şi tărîţe. Moartea