Pornind de la eminescianul "Turma visurilor mele eu o pasc ca oi de aur", continuaţi astfel, eminescianizând impecabil: "Ele sunt a mea trăire, eu le sunt al nopţii faur" şi "Ştiu doar visul ca speranţă ce la geam îmi bate seara/ când o licărire dulce îmi topeşte lumânarea". Aceasta dovedeşte că înclinarea dvs. spre literatură îşi face acum primele exerciţii de muzicalitate şi ritm, urmând mimetic, până la autoanulare, un mare model. ( Irinel Spiridon, Pojogeni, Tg. Cărbuneşti) * Dintre poeziile copilăroase trimise, fireşte, spre publicare, o transcriu aici pe cea mai întinsă. Nu pentru defectele ei evidente, nici pentru cumva firave semne cum că autoarea urmează vreun drum artistic deocamdată secret, ci doar pentru candoarea cu care ne spune povestea vieţii unui simplu veteran. E de la sine înţeles că portretul acestuia va rămâne puternic conturat în mintea oricui va duce lectura versurilor până la capăt: "Vrânceanul Ivan Crivină/ La Stalingrad a luptat,/ Ca român adevărat,/ Dar prizonier l-au luat/ Şi aspru l-au condamnat,/ Războiul a omorât oameni/ Mulţi din ai noştri semeni,/ Căci gloanţele ţâşneau din puşcă/ Şi moartea repede-i muşcă./ Morţii cădeau ca bolovanii/ De se bucurau duşmanii./ El a rămas ca o mărturie vie,/ Ca istoria să se poată scrie./ Închisorile erau pline,/ N-o duceau deloc bine,/ De cumplită foame mureau/ Şi-n mizerie groaznică trăiau./ Ca să ne condamne la moarte/ Ne dădeau scrumbii sărate./ Apa ne lipsea de tot,/ Ne lua gura foc./ Cu fiecare clipă a luptat/ De ortul popii nu l-a dat./ Păduchii îi aduna cu pumnii/ În mizerie îi ţineau nebunii,/ Erau consideraţi animale de muncă,/ Ca bine ei s-o ducă./ Îi îngropau de vii/ Pe prizonierii pirpirii./ Ivan Crivină oftează,/ Faţa i se crispează/ Căci cumplite amintiri îi vin,/ pe când în lagăr trăia în chin./ Unii prizonieri ajunse canibali,/ Deveniseră oameni anormali,/ Pâinea ruşilor era amară/ Şi-