Tema postmodernismului se vădeşte cu atît mai incitantă cu cît însuşi conceptul e departe de-a avea o accepţie valabilă pentru toată lumea. Ceea ce îl face pe Umberto Eco să remarce cu ironie: "Îmi dau seama că folosesc probabil termenii «modern» şi «postmodern» cu totul altcum decît ceilalţi. Şi totuşi, tocmai asta e o atitudine cu adevărat postmodernă, nu găsiţi?". Mircea A. Diaconu ne oferă un conspect al atît de lunecosului postmodernism, pe care acelaşi Eco îl caracteriza drept "cel mai recent passe-partout terminologic", un termen "bun à tout faire", perfect avizat asupra labilităţii terenului pe care se situează. Şi atractiv printr-o anume "sinceritate" speculativă care îl scuteşte de opţiuni pripite, ca şi de pedanterie, acordînd constant propoziţiilor o notă de bun-simţ: "Precaritatea ( sau chiar inconsitenţa postmodernismului e ( ...) cu atît mai mare cu cît, situîndu-ne în interiorul fenomenului ba chiar, spun unii, în faza copilăriei sale ( Ihab Hassan n.n.) , reducem perspectiva diacronică la una sincronică şi imaginea bine articulată la opiniile contradictorii, care adesea aproximează". Să reluăm două din aceste "opinii contradictorii". Potrivit uneia din ele, în loc de-a reprezenta urmarea unui gen de literatură, corpul de texte teoretizante ar anticipa creaţia. În consecinţă, în climatul năzdrăvanului postmodernism, conceptul şi creaţia şi-ar putea inversa rolurile. În terminologia unui Raymond Federman, critica devine criticfiction, topos al indeterminării, jocului, iluziei, pe cînd creaţia e apreciată ca un teren al naşterii principiilor teoretice ( surfiction), exhibîndu-şi baza doctrinară. Cu graţie, lumea se întoarce cu capul în jos Dar să trecem peste momentul acrobatic şi să ne întrebăm: avem a face oare, în cazul postmodernismului, cu un curent literar, cu o paradigmă sau doar cu o modă, deci cu un fenomen prin definiţie pasager, efemer? Orice