Acum vreo lună, am plecat curioasă spre Braşov, spre teatrul de acolo, pe care îl cunosc bine, părîndu-mi-se interesantă oferta. Două spectacole, totalmente diferite, unul de cameră, celălalt, un music-hall, două modalităţi variate de a revedea trupa, angrenată în marea ei majoritate în aceaste proiecte: Domnişoara Iulia şi comedia muzicală Music hall-ul naţional. Din ultimele montări, cred că mi-a scăpat una singură, Azilul de noapte, în regia lui Kincses Elemer. Aşa încît, pot spune că am un tablou general aproape complet, în ultimii unsprezece ani.

Un spectacol cu totul excepţional rămîne Fraţii de Sebastian Barry, în regia lui Alexandru Dabija, cu o scenografie semnată de Irina Solomon şi Dragoş Buhagiar, o descoperire a spaţiului şi dramaturgiei irlandeze, un spectacol remarcabil şi etalon nu doar pentru Braşov, ci pentru istoria teatrului. Un spectacol performant din toate punctele de vedere, foarte uman şi de o mare sensibilitate, o investigaţie dezarmant de emoţionantă în lumea singurătăţii, bătrîneţii şi izolării, a relaţiilor, un spectacol ce ar trebui studiat, desfăcut şi analizat de tinerii regizori şi scenografi. Cu Fraţii, Teatrul Sică Alexandrescu a fost adus, iarăşi, în centrul atenţiei, ca să nu mai vorbim de actorii Constantin Babii şi Mircea Andreescu. Pentru mine este în continuare un mister cum publicul din Braşov îşi cunoaşte şi îşi apreciază atît de puţin actorii. De multe ori, mă surprind şi mă întristează întrebările cunoscuţilor mei din Braşov legate de vizitele mele dese acolo, şi nu la schi. Să fie devină numai ignoranţa lor? Habar n-am. În altă ordine de idei, cel puţin bizar mi se pare faptul că după această formidabilă experienţă cu Fraţii, şi absolut benefică pentru teatru, numele lui Alexandru Dabija nu se mai regăseşte, de atunci, pe afiş. Recidiva, ca să-i spunem aşa, mi s-ar fi părut obligatorie de-a lungul timpului, fi