Dualitate

Mi-aduc aminte, Doamne,

De-o viaţă netrăită

Care-ncepea cu Tine

Mijind din întuneric,

Se pogora subţire

Pe licărirea Stelei.

Revăd aevea marea

Pe care niciodată

N-am cutezat să umblu

Şi totuşi iată semnul

Paşilor mei pe ape,

Asurzitorul dangăt

Al inimii ce simte

Că nu-i departe Ceasul.

De ce mă cred pierdută

Pe drumul ce coboară

Acum către străfunduri,

Când ştiu din vis ieşirea

De sub pământ spre ceruri?

Sufletul în iarnă

Simt boare de colinde,

Înconjurându-mi bradul,

Din glob clipeşte neagră

Pisica de-altădată,

Pe crengi lângă beteală

Văd zâmbetul bunicii

Şi ochii stinşi ai tatei

Învie-n raza Stelei.

O iesle stă în noapte

Afară la fereastră,

Şi când deschid, stingheră,

Sufletul meu în iarnă,

Golaş, fără scăpare,

E strâns adânc aproape

De braţe nevăzute.

Duet

Se-aşează în fotoliul de demult

Cu gândul să rămână cinci

minute,

Deşi ar mai avea atâta timp.

"Cum trece vremea", spune ea,

Turnând în ceaşcă limonadă.

"Sunt ocupat" se scuză el

Privind uitatele tablouri

În care pomii mai dansează.

Obrazul ei sub raza lămpii

Are paloarea unei fresce,

Şi-l podideşte amintirea

Înfricoşatei lor iubiri.

"Am devenit ateu", rosteşte

Cu-o ezitare. "Tu mai crezi?"

"De ce m-aş îndoi" tresare

Alături glasul din penumbre

"Tocmai acum când eşti aici?"

Atunci îi pare că de-o viaţă

Stă pe peronul unei gări

Şi-i face semn cu mâna tristă,

Iar ea-i la geamul unui tren

Care nu pleacă nicăieri.

Şi pe când scriu

Aud în mobile chemarea

Unor copaci din altă lume,

Din bibliotecă vechi volume

Se alungesc ca nişte bo