* A 25-a oră / 25th Hour (SUA, 2002), de Spike Lee Edward Norton se uită în oglindă şi înjură tot ce mişcă. Pe sikh-ii şi pakistanezii din New York îi face "terorişti în formare", pe ruşii din Brighton Beach îi face mafioţi, pe portoricani îi trage la răspundere pentru "cea mai proastă paradă din oraş", dominicanii sînt de vină pentru că sînt mai proşti decît portoricanii, toţi italienii se comportă de parcă ar da probe pentru Clanul Soprano , negrii nu ştiu decît să dea vina pe albi atunci cînd pierd la baschet. Mai sînt menţionaţi, printre alţii (Norton înjură mai repede decît pot eu să iau notiţe), "jidanii cu pălării negre, în gabardinele lor pline de mătreaţă", "poponarii care-şi vîntură sculele pe canalul 35", brokerii de pe Wall Street, soţiile albe, bogate şi bătrîne, poliţiştii, preoţii, biserica catolică, "I.H." ("a scăpat uşor - doar o zi pe cruce"), prietenii cei mai buni, prietena, tatăl alcoolic, New Yorkul, Ben Laden şi, la final, Montgomery Brogan, traficantul de droguri care în mai puţin de 24 de ore va intra la puşcărie, Monty Brogan, omul care se uită în oglindă şi nu se mai poate opri din înjurat. Nici n-am vrea să se oprească: unui om care "se duce şapte ani în iad", nu-i ceri să se sinchisească de corectitudinea politică, să respecte sensibilităţile celorlalţi şi să nu ia numele lui I.H. în deşert. Ca să nu mai vorbim de faptul că ieşirea lui - ca o arie a urii, dintr-o operă hip-hop - e genul de moment vînos datorită căruia merită să vezi şi celelalte 120 de minute ale unui film. Filmul, bazat pe un roman de David Benioff, adaptat chiar de autor, e povestea ultimelor ore de libertate ale lui Monty, dar pentru regizorul Spike Lee, important este şi mirosul schimbărilor de după 11 septembrie, pe care îl tot adulmecă în aerul New York-ului şi ni-l tot suflă pe sub nasuri, de parcă drama lui Monty n-ar mai avea sens dacă nu mirosim şi noi. N