Cuvîntul "alianţă" mă duce cu gîndul la adversitate. Mi se pare că două entităţi, fie ele indivizi sau state, nu se aliază decît împotriva alteia. Mai degrabă decît punerea în operă a unor afinităţi, o alianţă stă mărturie pentru distanţele care se iau, trasează linii de demarcaţie, afirmă adversităţi mai mult sau mai puţin conflictuale. La nivel statal, alianţele ar trebui dictate (numai) de interesul naţional. E, cred, unicul criteriu raţional de stabilire a alianţelor şi, post festum, de judecare a oportunităţii, a justeţii opţiunilor luate. America şi Rusia (pe atunci Uniunea Sovietică) au fost aliate împotriva Germaniei; alianţa s-a destrămat cînd duşmanul comun a dispărut. Acum par să se alieze din nou împotriva noului inamic comun, terorismul musulman fundamentalist. Jocuri a căror unică regulă e interesul strategic şi economic. Nu cred că o categorie precum onoarea poate fi operantă în acest domeniu. Cum s-ar putea transla şi aplica în siguranţă noţiuni din sfera individualului la cea colectivă, naţională? Ce înseamnă că un popor se ţine de cuvînt? Prin vocea cui? E relevant faptul că un conducător îşi pierde onoarea, călcîndu-şi angajamentul luat, dacă astfel îşi salvează ţara de la ruină? Trebuie ţinut cuvîntul dat atunci cînd e angajată fiinţa naţională? E de imaginat sinuciderea onorabilă la nivel naţional? Eu cred că nu. Se tot spune că România a acţionat nedemn la 23 august 1944, că a fost dezonorant să îşi trădeze aliaţii întorcînd armele. Discuţia mi se pare inutilă şi pernicioasă. Interesul ţării, aşa cum se vedea el atunci, aşa cum l-au identificat regele şi partidele politice, era desprinderea de tabăra care se îndrepta spre dezastru şi alipirea la tabăra învingătoare, măcar în ultimul moment, în speranţa salvării a ce se mai putea salva, a unui tratament mai blînd după război. În acel moment istoric, învingătorii erau deja cunoscuţi şi n