Prăbuşirea lui Saddam a precipitat Irakul într-un vid de autoritate civilă. Răzmeriţa populaţiei a înlocuit de la o clipă la alta ordinea statală coercitivă prin dezordinea mulţimii dezlănţuite. Saltul din obedienţă necondiţionată în insubordonare generalizată capătă conotaţiile unei catastrofe naturale. În lipsa oricărei pregătiri, libertatea ia forma haosului; transferaţi în extra-legalitate cetăţenii se metamorfozează în delincvenţi. Frecvente comentarii ale acestei drame compară uluitorul spectacol de pe străzile Bagdadului cu scenele desfăşurate cu peste un deceniu în urmă în pieţele din inima Bucureştiului. Cele două episoade vădesc totuşi mai puţine analogii decît deosebiri. În primul rînd, locuitorii metropolei orientale se ridică împotriva fostului satrap după înfrîngerea lui de către o copleşitoare coaliţie militară internaţională. Demonizarea tiranului zdrobit în război nu poate fi socotită o revoltă şi cu atît mai puţin o revoluţie. Răsturnarea dictaturii de către o intervenţie militară străină nu a provocat numai disoluţia regimului, ci şi destrămarea texturii acelor relaţii care fac posibilă convivialitatea oricărei societăţi umane civilizate, împinsă spre primejdia de a involua spre starea de hoardă. Denigrarea revoluţiei române a lansat şi a întreţinut legenda unor uneltiri contra regimului puse la cale din afara graniţelor, asezonate cu fabulaţii despre terorişti şi despre misterioşi paraşutişti exotici. Dincolo de asemenea speculaţii rămîn faptele de netăgăduit: lipsiţi de orice organizare, opozanţii cei mai înverşunaţi ai dictaturii s-au asociat în mod spontan, neapucîndu-se să devalizeze magazinele, ci improvizînd

baricade în centrul oraşului şi rămînînd să le apere cu preţul vieţii. consemnaţi în folclorul revoluţiei sub denumirea de revoluţionari, veritabilii eroi ai acestei rezistenţe s-au pierdut cu timpul într-o masă de impostor