Este comportamentul românilor faţă de alianţe unul excepţional, în contextul istoriei moderne? Momentele care par să acrediteze clişeul "feloniei" autohtone sînt clasicizate prin evocarea lor obsesivă: de la pacea separată din 1918 pînă la întoarcerea armelor din 23 august 1944, enumerarea este cît se poate de previzibilă. Exerciţiul de contextualizare reduce lucrurile la proporţia naturală: regîndirea poziţiei în raport cu o grupare de state are consecinţe dramatice şi în cazul Italiei, a cărei dezangajare din ultimul război mondial este una lipsită de glorie militară pe termen scurt, dar eficientă în cel mai înalt grad, dacă o evaluăm pe durată lungă. În definitiv, ceea ce nu poate fi trecut sub tăcere este că nimic din existenţa unei alianţe, politice sau militare, nu este investit cu atributul veşniciei şi că fenomenul de reconstituire/repoziţionare decurge firesc, ca o modalitate de a elimina inconvenientele. Un exerciţiu contrafactual proiectează consecinţele unei loialităţi greşit plasate: absenţa României mari, în primul caz, şi devastarea teritorului naţional, în cel de-al doilea. Patosul trezit, în cazul românului mediu, de chestiunea alianţelor traduce, dincolo de un nivel epidermic, şi o particularitate psihologică: în această viziune, ceea ce Alianţa, ortografiată întotdeauna cu majusculă, este presupusă a ne oferi un maxim de securitate, contribuţia statului nostru fiind, în contrapartidă, una redusă la minim, neantrenînd asumarea de riscuri. Atunci cînd alianţele se prăbuşesc, şi cazul verii/toamnei lui 1940 este simbolic, degringolada se datorează dispariţiei bruşte a factorului extern care împinsese în plan secund responsabilitatea omului politic şi a comunităţii. În absenţa aliaţilor istorici, creatori ai statului şi protectori ai graniţelor, determinarea de a rezista unui ultimatum este o perspectivă utopică. Ambivalenţa raportării se traduc